Momeala

Întâmplarea următoare mi-a fost povestită de ai mei, întrucât a avut loc cu mult timp înainte ca eu să fiu în plan.

La noi în casă a fost întotdeauna un căţel: înaintea actualului patruped a fost Kid. Şi ca orice căţel de bloc era plimbat de cel puţin 3 ori pe zi: dimineaţa îl scotea mama înainte de serviciu, la prânz sor-mea când se întorcea de la şcoală iar seara tata, ca orice bărbat care înfruntă întunericul.

Prin anii ‘80 becuri pe străzi: mai rar.

Soarta face ca tata să fie nevoit să plece în delegaţie câteva zile, aşa că plimbarea de seară a câinelui revine în cârca mamei.

În noiembrie a acelui an se pripăşise prin cartier un obsedat care ataca femeile la lăsarea întunericului, prinzându-le pe străzile neluminate, în scările de bloc sau la lift.

Marga, vecina de scară şi prietena alor mei de familie avusese ghinionul să se întoarcă acasă târziu de la lucru, iar nenorocitul a prins-o în scară cu gânduri necurate. Din fericire, Marga n-a păţit nimic grav, însă a fost suficient ca frica să se instaleze în locuitorii din cartier.

Pe scurt: ora 9-10 seara, întuneric beznă pe alee. Mama iese cu Kid la ultima plimbare din zi şi singurul felinar aprins era la unul din colţurile blocului.

Pe alee pustiu.

Din întuneric apare o siluetă de femeie, mai corpolentă aşa, mai înaltă, cu o geantă pe braţ, cu tocuri şi o căciulă pe cap.

Însă mama nu îi vedea faţa.

Kid nu reacţionează de niciun fel, şi menţionez acest lucru pentru că avea obiceiul să se zburlească la orice străin dubios şi cu potenţial de rău-făcător. Ei, fiind vorba de o femeie, Kid a trecut liniştit mai departe.

În capul mamei era un semn de întrebare destul de mare: ce dracu’ căuta o femeie la ora aia, hai-hui pe străzi, la plimbare în pas agale mai ales în condiţiile ultimelor întâmplări.

Mai face doi paşi şi femeia i se adresează mamei cu o voce foarte masculină şi foarte cunoscută:

- Sărumâna, dragă! Bună Kid!

Era Vladimir, soţul Margăi, ieşit să prindă infractorul care îi atacase nevasta, într-un outfit "ademenitor".

Nu ştiu de unde făcuse rost de tocuri pentru picior de inginer, mărimea 46...

Foto: Ady Wert Photography

Incaltatorul de pantofi

(Inainte sa incep, trebuie sa mentionez ca nu am facut neaparat un pleonasm scriind ,,Incaltator de pantofi'' in titlu. Dati search pe Google ,,incaltator'' si sa nu va mirati cand o sa va apara ,,incaltator de ciorap'' si chiar ,,incaltator scarpinator''. Asadar, ca sa fie clar: e vorba de un incaltator de pantofi!)

Intr-o dupa-amiaza de mai ies ies cu bicicleta pe strazi.
Si dai si dai si dai...si dai la pedale pana la Herastrau, pe pista de biciclete din jurul parcului, pe Kiseleff.

Cu excesul de energie pe care il aveam in ultima vreme, bagasem in viteza a sasea si dadeam la pedale ca nebuna, cu muzica la maxim in casti, cand, vad ca ma apropii de una din stradutele care ies dinspre Muzeul Satului, de unde mai ies masini, de obicei.

Frana brusca! Si simt cu roata din fata mi se blocheaza si ditai bicicleta vine toata peste mine, din spate. Sar de pe sha, iau tot cadrul de fier intre picioare, simt ca vad stele verzi, ma zgarii cu pedalele si trantesc bicicleta pe jos.

Cu picioarele stranse de durere, muscandu-mi buzele sa nu urlu langa bicicleta lesinata langa mine, aud ca ma intreaba o fata: ,,Te-ai lovit? Ai patit ceva?''
Eu: ,,Nu, nu stai linistita... Sunt ok. Mi s-a blocat roata din fata, nu stiu de ce''
Las privirea in jos si ma uit la bicicleta, cand vad langa ea un incaltator de pantofi din metal.

Am uitat si de durere si de tot.

Ma aplec, il ridic, ma uit la el cu neincredere si ii zic fetei care oprise cu bicicleta langa mine: ,,Asta e un incaltator de pantofi? In mijlocul Kiseleffului?''
Ea rade si zice: ,,Aaaa, probabil de asta te-ai impiedicat. Arunca-l la gunoi sa nu se mai impiedice si altii''

Privesc cu ura incaltatorul din cauza caruia era sa-mi rup gatul si jap! in primul cos de gunoi cu el.

Ma scutur, imi ridic bicicleta, pornesc muzica si continui in acelasi stil vreo 2 ore, pana ajung acasa.

Acasa, in bucatarie, stateam cu mama de vorba la masa, cu televizorul pornit.
Deodata, il aud pe tata ca aprinde lumina pe holul de la intrare, si aud labele lui Ron lipaind pe jos, dandu-i tarcoale lui tata ca sa-l scoata afara, la plimbare.
Tata se aseaza pe cuier, sa-si puna pantofii, ca de obicei, cand, deodata il aud de pe hol: ,,Unde-i incaltatorul?''
Pauza.

Eu si mama ne oprim din vorbit. Brusc imi aduc aminte faza cu bicicleta si ma buseste rasul.
Tata vine in bucatarie si, printre sughituri de ras ii zic... ,, Em... Pai... Incalatorul e intr-un cos de gunoi pe Kiseleff''
Tata se uita la mine perplex si zice: ,,...Unde???''

Eu: ,,Intr-un cos de gunoi pe Kiseleff''

El: ,,...De ce?''

Eu:,, Pai stii... ma dadeam cu bicla... si am pus frana... si mi s-a blocat roata... si era sa-mi rup gatul, si m-am uitat pe jos si am vazut un incaltator, si din cauza lui era sa cad... si l-am aruncat la gunoi''

El: ,,Dar era incaltatorul meu!''

Eu: ,,Cum dracu' a ajuns acolo, mai tata?''

El: ,,L-am agatat sub şa! Ca il iau mai usor de acolo cand ma incalt... daca iti lasi bicicleta pe hol, e exact in fata mea.''



Nu cred ca mai e nevoie de explicatii...

La colega!

Fază veche.
De prin 2012-2013...

Marţi dimineaţă.
Pe la 7. Cred...
Îmi bâzâie pe noptieră telefonul, făcând să zdrăngăne toate mărunţişurile aruncate pe ea, fix lângă capul meu.
Mă trezesc cu palpitaţii şi ocheanele cât cepele, mă uit la ecran şi mă panichez: trebuia să rezolv urgent nuş' ce chestie importantă....din nou urgent..... să sun când mă trezesc...nu înţelegeam nimic... şi adorm!

Nu ştiu la cât mă culcasem cu o seară în urmă, probabil la o oră din aia pe care nu o recunoşti colegilor de la birou niciodată.

Vreo oră mai târziu începe să urle telefonul ălălalt, din nou zdrăngăne toată noptiera, iar palpitaţii, iar panică, iar ochii roşii.
Opresc alarma şi mă scurg din pat.
Mi-amintesc că trebuia să fac ceva urgent, să sun undeva.
Încerc să funcţionez.

Sun.

''te-ai trezit? tre' să te duci la judecătorie...acolo la sectorul 5...mai întâi la cec, apoi la poştă...timbru...să iei nu ştiu ce...treci pe la birou...am trimis pe mail, vezi acolo... repede-repede că se închide...fuuuuugi, fuuuugi!''

N-am înţeles nimic.

Decât că trebuia să fug de acasă repede-repede că se închide la judecătorie.

Am tulit-o urgent la birou, arătam ca scoasă din sac, chiaună şi bulversată.
Am luat nu ştiu ce hârtii de acolo şi am plecat cu indicaţii clare spre CEC, apoi la poştă, apoi la judecătorie.

În mod normal, tot traseul ar fi durat vreo 10-20 de minute, dar undeva pe la Spitalul Militar m-am pierdut pe străzile alea cu nume de doctori,  de i-am înjurat şi blagoslovit pân' s-a dus dracu' toată medicina undeva între ora 10 şi 11, marţi.

Ajung la judecătorie şi parchez pizdiş în ghereta unui paznic, trântesc un ''vin în 10 min'' pe spatele unui bon de benzină şi-l proptesc în geam.

Înăuntrul judecătoriei n-am fost în viaţa mea, aşa că după uşile alea mari de lemn putea fi orice.
Nici nu mi-era clar ce tre' să iau şi de unde. Vorba poveştii din cartea cu basme ruseşti: ''Du-te acolo nu-ştiu-unde, adu-mi aia nu-ştiu-ce''. Da' repede!

Înăuntru ca-n aeroport. Cu tot cu porţile alea de bipăie la brăţări şi nasturii de la blugi, cu tot cu trecut geanta la scanat, să vadă ăia pe monitor că n-am vreo mitralieră-n poşetă.

Îl întreb pe primu' paznic de unde pot să iau certificatul ăla de-mi trebuia mie. Vorba vine, că mie nu-mi trebuia nimic. Poate un sandwich.
- Păi la ce sector?
Em....
- Staţi să v-arăt.
Şi scot din geanta-mi mitralieră-free hârtiile şi i le pun sub nas.
- A, sectorul 5 domnişoară! Păi o luaţi dvs pe hol înainte, apoi la stânga şi iar la stânga şi iar la stânga şi coborâţi la subsol.

No bun, la subsol am nimerit din pur noroc şi instinct de gps incorporat la biroul care trebuia. Birou, în sensul de încăpere, cameră, că mese de birou (birouri!) erau mai multe înăuntru.
Adică vreo 5.
5 birouri  6 muieri.

Mă duc la prima de lângă uşă.
-Fiţi amabilă, un certificat d-ăsta (de care-mi trebuia mie), de unde pot să iau?
Cucoana se uită la mine de parcă o înjuram de mamă şi de tată şi de neamuri şi îi mai şi uram să-i moară câinele în chinuri şi îmi trânteşte un
- La colega...

Mă uit în jur: numa' colege!

O colegă zdravănă, de vreo 100 de kile, cu nasu-n foi bolboreseşte un ''...da' poate închideţi şi uşa că-i curent...''
Taci că asta vorbeşte cu mine!
Ea tre' să fie colega.
Închid veselă uşa şi mă duc la ea.
-Fiţi amabilă, un certificat d-ăsta (de care-mi trebuia mie), de la dvs?

Tot cu nasu-n foi, zice:
- La colega...

Mă duc la al treilea birou, unde DOUĂ colege îşi împărtăşeau cu patos secretele omenirii, întrucât pe mine mă ignorau cu desăvârşire.
Una din ele se îndură şi mă întreabă ce doresc.
Nu mă lasă inima să îi spun că îmi doresc un sandwich şi o porţie de cartofi prăjiţi lângă, să-mi vopsesc maşina şi să mai dorm vreo 4-5 ore, aşa că îi spun şi ei de certificatu' vieţii.
Şi mă întreabă:

- La ce dosar?

Aş fi vrut să-i zic ''Depinde. Ce culori aveţi?'' De unde pana mea să ştiu ce dosar?????
Îi arăt hârtiile şi-mi zice:

- Aaaaa... mergeţi la colega!

Creierii-mi fierbeau, venele mi se zbăteau...

- Doamnă, sunteţi numai colege aici. Dacă mai fac turul biroului încă odată, pe cuvânt că ameţesc şi stau prost cu glicemia în dimineaţa asta. CARE colegă?
- La colega!
Şi-mi indică o duduie care vorbea peste masă cu alt amărât care după figură părea că făcuse şi el turul biroului.
- Fiţi amabilă, un certificat d-ăsta (de care-mi trebuia mie), de la dvs?
- De la asociaţii?
- ...da...cred...da...

- Da, la mine. Aşteptaţi afară.

În creieri aveam furtună, din inimă-mi curgea venin....

Nu mă mai duc la judecătorie în viaţa mea!
A, stai.
Că după ce depun cererea tre' să vin şi chiar să iau certificatu'.

Fuck. That. Shit.

Plaja cu pompieri si SMURD

Duminica.

Ma urc pe acoperis in jur de ora 2, infig castile in urechi si ma trantesc pe burta la soare, cu scop precis sa mai trag un strat de bronz pe fund si spate.

Bai, deci daca ZEN-ul are un apogeu, ala atunci a fost! 5 ore am ascultat numa' cantari bisericesti mixate porno, imi downloadasem pe telefon ceva Enigma si Era, iar acolo pe bloc au mers la fix.

Zen ma, ZEN!

Mai deschideam un ochi asa, chioras, si ma uitam in zare ba la pescarusi, ba la cladirea Ernst & Young, ING sau TVR, intre doua guri de apa calaie si o tigara mentolata.

Hai sa clarificam ceva: nu-s nebuna, sunt doar un om care are o ATRACTIE NEBUNA pentru inaltimi.
De-aia toata vara m-am prajit la soare pe acoperis, am prins cel mai frumos rasarit posibil, niste apusuri fantastice si niste nopti cu stele cazatoare din alea de le tii minte toata viata.

Vorba aia, cum zice Lara: "De ce sa stai in casa sa te intrebi ce dracu face G, cand poti sa stai pe acoperis si... sa te intrebi ce dracu face G?"

E ca diferenta dintre a fi deprimat pe o bicicleta si a fi deprimat intr-un BMW... Tot aia e, nu rezolvi nimic, da' e chestie de perspectiva.

Bun.
Deci cum ziceam: dupa o plaja zdravana si cateva ore de filosofare de-aia deep, cobor de pe bloc pe la ora 7  si ma duc glont in bucatarie unde atac oala cu spaghete. Nici nu mi-am mai pus in farfurie, mancam asa, direct din cratita.

Ma suna Lara: "Baaaai! DA-TE JOS DE PE BLOC CA AU CHEMAT ASTIA POMPIERII SI POLITIA DUPA TINE!!!!!

Io de colo: "Hai ma, fii serioasa... (credeam ca face misto) am coborat acum vreo 10 minute sa mananc, n-a venit nimeni. Iesim pe afara, da?"

Lara: "Bai, serios, au chemat astia SMURDu'! Bine, ne vedem jos in 5 minute."

Ies pe usa.
Cobor.

Cand ajung jos in fata scarii: doi pompieri cu casti rosii pe cap trageau de usa ca apucatii si imi faceau semne disperate sa le deschid repede.

Io: Buna seara! Unde mergeti?
Pompierii: Avem o problema la etaj!
Io: Ce problema? La ce etaj?
Pompierii: E o femeie pe acoperis, urcam sa o salvam.
Io: Da' de unde stiti ca e o femeie pe acoperis?
Pompierii: Uite domnu' aci de fata ne-a sunat ca a vazut pe cineva pe acoperis.

Pitit dupa pompieri, un tip in tricou rosu, la vreo treij de ani, care si-a gasit menirea de Batman in seara aia, si anume sa o salveze pe femeia misterioasa de pe bloc.
Bai, deci daca ma trezeam cu pompierii pe capu' meu cand faceam plaja si-mi stricau ZENu', il trosneam pe-asta!

Io inghit in sec, le deschid usa larg si ii poftesc in scara: "Va rog, intrati. Urcati!"

Tac malc si  ma asez cuminte pe piatra din fata scarii unde o  astept pe Lara.
Prietena mea iese val vartej din scara si-mi spune: "Ti-am zis?!"
E clar, se intalnise cu pompierii pe scari.

Lara: "Hai in fata, sa vezi ce e pe bulevard!"

Mergem impreuna in capatul aleii si iesim in strada:

3 CAMIOANE DE POMPIERI
1 SMURD
si
2 ECHIPAJE DE POLITIE
trase pe dreapta cu girofarele pornite, se agitau de zor, cu ochii pe sus pe bloc, s-o salveze pe femeia misterioasa.

Lara si cu mine la unison: " Hai frateeee... cine naiba i-a chemat? Cine-i ala de se crede Batman asta seara? Sa ne f**a noua ZENu' si ascunzisul de refugiu..."

Am plecat la plimbare bodoganind si sperand ca pana ne intorceam echipajele de slavare sa plece spre cauze mai nobile decat sa ma caute pe mine pe acoperis.

Dudes, chill!
Nu sar.

Doar fac plaja.

#zen

Jacqueline

O ştiu pe Jacqueline de pe vremea când avea 4-5 ani şi îşi făcea singură dreptate la nisipar.

Pe Codruţ, vecinul ei de scară, l-a pus naiba să aibă păreri personale neadecvate, într-un moment neprielnic.

- Proasto!

O împinge iar Jac se trezeşte deodată în fund, pe nisip.

Atât i-a trebuit.

Într-o tăcere rău prevestitoare, Jac se ridică şi începe să îi care la pumni şi şuturi puştiului, care paralizase de surpriză şi nu mai era în stare să riposteze de nicio culoare.

După ce îl bate măr o ia la goană urlând:

"Mamaaaaaa!!! Codruţ m-a bătuuut!"

Prin liceu mi-a spus că îşi vede viaţa ca un film din anii 80, pe muzica lui Billy Idol.

Tot prin perioada aia mă trezesc cu un telefon foarte hotărât de la ea:

- Ai să-mi schimbi o sută de mii în monezi?

- În ce?

- În monezi de zece bani, ce nu-nţelegi?

- N-am. La ce-ţi trebuie?

- Deci n-ai. Bine. Pa! Îţi explic mâine la şcoală.

Aveam să aflu că se dusese la ghişeul de la colţ să îşi facă abonament de autobuz.

Întinde funcţionarei banii, legitimaţia şi carnetul de elev însă îi lipsea o amărâtă de ştampilă de la secretariat, iar vânzătoarea refuză cu încăpăţânare tipică să îi facă abonament.

Fata se grăbea.

- Atunci daţi-mi un bilet, şi întinde o bancnotă.

Rea-voinţă totală:

- N-am mărunt să-ţi dau rest.

N-avea mărunt la ghişeul de bilete.

Funcţionara nu ştia cu cine are de-a face.

Jac o priveşte bine, o ţine minte şi pentru că se grăbea face blatul cu primul autobuz.

Controlorii se urcă la prima iar Jac îşi ia amendă.

Care a fost singurul lucru care o preocupa: "Unde se plăteşte amenda?"

- La orice ghişeu R.A.T.B.

Atât.

A doua zi s-a înfiinţat senină la ghişeul "prietenei" de la R.A.T.B., cu punga de plastic plină ochi: amenda în fise de 10 bani.

- Spuneaţi că nu aveţi mărunt, cucoană.

Parcă o şi văd cum îşi muşcă buzele să nu râdă, privind-o pe amica de la ghişeu cum numără spăşită.

Pe principiul: "Mă calci pe coadă? Îţi pun laba pe şina de cale ferată."

În facultate nu ieşea decât cu cei mai înalţi şi mai arătoşi tipi, stârnind invidia studentelor şi a câtorva profesoare încă burlace.

Prin anul 2 achiziţionase un "armăsar" model de lenjerie la Botezatu.

Pizmă maximă şi ciudă în mediul academic.

Şi nu numai.

Jacqueline îşi scosese exemplarul la plimbare pe Victoriei.

Venind din sens invers, o tânără naivă cu ochi albaştri şi alură angelică, face greşeala să se uite admirativ şi niţel cam lung la cei 2 metri de masculinitate feroce de la braţul lui Jac.

N-a fost nevoie de mai mult.

Când îngeraşa ajunge în dreptul cuplului, se trezeşte cu o poşetă după ceafă.

Sec.

În linişte.

Cum se face.

Câţiva ani mai încoace, Jacqueline cunoaşte un corporatist cu bicicletă şi o pereche de ochi.

Mamă, dar ce ochi.

Şi ce bicicletă!

Era Jacqueline a mea toată numai hormoni şi floricele, puteam să jur că pupilele îi luaseră formă de inimioare.

Prinsă în ameţeala lui Cupidon, fata se plimba cu bicicleta până se întorcea acasă cu hainele fleaşcă-varză, numai de dragul corporatistului care făcea ce făcea şi o ţinea pe a mea numai pe coclauri, pedalând şi discutând filosofii.

Ce mai! Îndrăgosteală de primăvară cu acte-n regulă.

Într-o seară de mai, aflându-se în apartamentul individului, undeva pe la etajul 8, Jac face

cunoştinţă cu cei doi motani care îi ţineau de urât noii ei cuceriri. Cam pe atunci era şi perioada

mărturisilor despre fostele eşecuri în amor, când fata se trezeşte ca lovită în plex de următoarele:

- Oricum toate femeile înşală mai devreme sau mai târziu.

Semne de întrebare şi exclamare, dar de data asta Jac găseşte că e mai cuminte să se abţină şi să

nu-l şutuiască pe tip, cine-ştie, o fi păţit-o şi a rămas cu sechele.

La scurt timp după, o apucă toţi dracii când află că individul începuse să curteze o duduie blondă

şi nu prea îi mai răspundea la telefon.

Cum-necum, duduia era cunoştinţa unei prietene de-a ei, aşa că Jac îi strică tipului ploile rapid şi

aruncă bicicleta în fundul debaralei întrucât acum îşi găsise un nou hobby:

nu fusese niciodată genul care să sufere în tăcere aşa că timp de vreo lună zilnic, Jac îl “elogia”

pe tip cu voce tare, trimiţându-l în călătorii care începeau în originile materne şi se încheiau după

vreo 3 generaţii de nepoţi, de fiecare dată când îşi aducea aminte.

O lună mai târziu mă sună.

- Fii atentă! Şi să nu râzi, că nu-i de râs, mă ia ea tare la telefon.

- Foarte atentă.

- Tu ştii cât l-am înjurat pe ăsta, nu? Ştii cât m-a enervat.

- Ştiu. Tot aştept să-ţi treacă...

- Fii tu atentă: mă întâlnesc pe stradă cu nişte prieteni de-ai lui, biciclişti, care îmi spun că M. e

tare trist şi posomorât.

- Cum aşa?

- Stai să-ţi spun. Mi-au zis că de vreo săptămână nimeni nu-l mai scoate din ale lui şi e vai mama

lui de amărât şi supărat pentru că i s-au aruncat ambele pisici pe geam. De la 8.

Pauză de procesare.

- Hai mă, nu cred așa ceva... îi răspund cu vocea pierită.

- Ba să crezi!

- Și au scăpat?

- Tu ce crezi? Mă, nu ştiu de tine, dar eu mă las de înjurat, pe cuvânt de

onoare!

Încerc s-o cred.