Jacqueline

O ştiu pe Jacqueline de pe vremea când avea 4-5 ani şi îşi făcea singură dreptate la nisipar.

Pe Codruţ, vecinul ei de scară, l-a pus naiba să aibă păreri personale neadecvate, într-un moment neprielnic.

- Proasto!

O împinge iar Jac se trezeşte deodată în fund, pe nisip.

Atât i-a trebuit.

Într-o tăcere rău prevestitoare, Jac se ridică şi începe să îi care la pumni şi şuturi puştiului, care paralizase de surpriză şi nu mai era în stare să riposteze de nicio culoare.

După ce îl bate măr o ia la goană urlând:

"Mamaaaaaa!!! Codruţ m-a bătuuut!"

Prin liceu mi-a spus că îşi vede viaţa ca un film din anii 80, pe muzica lui Billy Idol.

Tot prin perioada aia mă trezesc cu un telefon foarte hotărât de la ea:

- Ai să-mi schimbi o sută de mii în monezi?

- În ce?

- În monezi de zece bani, ce nu-nţelegi?

- N-am. La ce-ţi trebuie?

- Deci n-ai. Bine. Pa! Îţi explic mâine la şcoală.

Aveam să aflu că se dusese la ghişeul de la colţ să îşi facă abonament de autobuz.

Întinde funcţionarei banii, legitimaţia şi carnetul de elev însă îi lipsea o amărâtă de ştampilă de la secretariat, iar vânzătoarea refuză cu încăpăţânare tipică să îi facă abonament.

Fata se grăbea.

- Atunci daţi-mi un bilet, şi întinde o bancnotă.

Rea-voinţă totală:

- N-am mărunt să-ţi dau rest.

N-avea mărunt la ghişeul de bilete.

Funcţionara nu ştia cu cine are de-a face.

Jac o priveşte bine, o ţine minte şi pentru că se grăbea face blatul cu primul autobuz.

Controlorii se urcă la prima iar Jac îşi ia amendă.

Care a fost singurul lucru care o preocupa: "Unde se plăteşte amenda?"

- La orice ghişeu R.A.T.B.

Atât.

A doua zi s-a înfiinţat senină la ghişeul "prietenei" de la R.A.T.B., cu punga de plastic plină ochi: amenda în fise de 10 bani.

- Spuneaţi că nu aveţi mărunt, cucoană.

Parcă o şi văd cum îşi muşcă buzele să nu râdă, privind-o pe amica de la ghişeu cum numără spăşită.

Pe principiul: "Mă calci pe coadă? Îţi pun laba pe şina de cale ferată."

În facultate nu ieşea decât cu cei mai înalţi şi mai arătoşi tipi, stârnind invidia studentelor şi a câtorva profesoare încă burlace.

Prin anul 2 achiziţionase un "armăsar" model de lenjerie la Botezatu.

Pizmă maximă şi ciudă în mediul academic.

Şi nu numai.

Jacqueline îşi scosese exemplarul la plimbare pe Victoriei.

Venind din sens invers, o tânără naivă cu ochi albaştri şi alură angelică, face greşeala să se uite admirativ şi niţel cam lung la cei 2 metri de masculinitate feroce de la braţul lui Jac.

N-a fost nevoie de mai mult.

Când îngeraşa ajunge în dreptul cuplului, se trezeşte cu o poşetă după ceafă.

Sec.

În linişte.

Cum se face.

Câţiva ani mai încoace, Jacqueline cunoaşte un corporatist cu bicicletă şi o pereche de ochi.

Mamă, dar ce ochi.

Şi ce bicicletă!

Era Jacqueline a mea toată numai hormoni şi floricele, puteam să jur că pupilele îi luaseră formă de inimioare.

Prinsă în ameţeala lui Cupidon, fata se plimba cu bicicleta până se întorcea acasă cu hainele fleaşcă-varză, numai de dragul corporatistului care făcea ce făcea şi o ţinea pe a mea numai pe coclauri, pedalând şi discutând filosofii.

Ce mai! Îndrăgosteală de primăvară cu acte-n regulă.

Într-o seară de mai, aflându-se în apartamentul individului, undeva pe la etajul 8, Jac face

cunoştinţă cu cei doi motani care îi ţineau de urât noii ei cuceriri. Cam pe atunci era şi perioada

mărturisilor despre fostele eşecuri în amor, când fata se trezeşte ca lovită în plex de următoarele:

- Oricum toate femeile înşală mai devreme sau mai târziu.

Semne de întrebare şi exclamare, dar de data asta Jac găseşte că e mai cuminte să se abţină şi să

nu-l şutuiască pe tip, cine-ştie, o fi păţit-o şi a rămas cu sechele.

La scurt timp după, o apucă toţi dracii când află că individul începuse să curteze o duduie blondă

şi nu prea îi mai răspundea la telefon.

Cum-necum, duduia era cunoştinţa unei prietene de-a ei, aşa că Jac îi strică tipului ploile rapid şi

aruncă bicicleta în fundul debaralei întrucât acum îşi găsise un nou hobby:

nu fusese niciodată genul care să sufere în tăcere aşa că timp de vreo lună zilnic, Jac îl “elogia”

pe tip cu voce tare, trimiţându-l în călătorii care începeau în originile materne şi se încheiau după

vreo 3 generaţii de nepoţi, de fiecare dată când îşi aducea aminte.

O lună mai târziu mă sună.

- Fii atentă! Şi să nu râzi, că nu-i de râs, mă ia ea tare la telefon.

- Foarte atentă.

- Tu ştii cât l-am înjurat pe ăsta, nu? Ştii cât m-a enervat.

- Ştiu. Tot aştept să-ţi treacă...

- Fii tu atentă: mă întâlnesc pe stradă cu nişte prieteni de-ai lui, biciclişti, care îmi spun că M. e

tare trist şi posomorât.

- Cum aşa?

- Stai să-ţi spun. Mi-au zis că de vreo săptămână nimeni nu-l mai scoate din ale lui şi e vai mama

lui de amărât şi supărat pentru că i s-au aruncat ambele pisici pe geam. De la 8.

Pauză de procesare.

- Hai mă, nu cred așa ceva... îi răspund cu vocea pierită.

- Ba să crezi!

- Și au scăpat?

- Tu ce crezi? Mă, nu ştiu de tine, dar eu mă las de înjurat, pe cuvânt de

onoare!

Încerc s-o cred.