Băi cât mi-ar plăcea

Băi cât mi-ar plăcea să pot citi gânduri!

Cu dorința asta am dus paharul de șampanie spre buze, privind focul de artificii la 00:00, 01.01.2015.
Se zice așa: ce faci, ce gândești și cu cine ești în primele ore din an dau tonul următoarelor douăsprezece luni.

Știi, chestia asta cu privitul în urmă, cu bilanțul vieții tale pe ultimul an e așa... nu știu cum.
Pentru că înafară de tine nimeni nu poate da o notă pentru cum ai trăit și ce ai simțit.
Ce pot să zic? Că am rămas repetentă în dragoste sau că am urcat pe cele mai frumoase culmi?
Că am învățat enorm de mult sau că am aflat că defapt nu știu nimic?

Mi-am mai dorit să îmi găsesc profesorii care să-mi deschidă mintea cu blândețe și răbdare.
Și i-am găsit. De fiecare dată când mi-am pus căștile cu un audiobook nou, de fiecare dată când am deschis coperțile unor cărți noi și de fiecare dată când am ascultat povești extraordinare am mulțumit, șoptit, în gând.
Da, am citit gânduri. Gânduri pe hârtie, gânduri înregistrate, gânduri demne de ascultat din nou și din nou, în timp, de mine, de tine și de copiii copiilor, copiilor noștri.

Am rămas cu niște lucruri:

- Mi-am dat seama că dacă e nașpa și doare, m-am ridicat și am plecat.
Dacă e nașpa și doare gratuit, m-am ridicat și am plecat, însă înainte de a ieși pe ușă am aplicat o palmă de trezire la realitate tartorilor ignoranți. Fără frică. Am făcut un bine lumii. Atât mie cât și lor.
De principiu: creșterea, învățarea și dezvoltarea nu trebuie sa doară. Trebuie să fie o bucurie și o plăcere să îți întinzi frunzele și petalele în timp ce primești apă la rădăcini și soare.
Nu lăsa pe nimeni să te ciuntească. Nu lăsa pe nimeni să îți spună că ești mai puțin decât știi tu că ești.
Dacă cineva îți spune că nu îi place zâmbetul tău, zâmbește din toată inima! 10 oameni îți vor spune cât de mult îți iubesc veselia care ți se citește pe față.
Dacă cineva îți spune că ești prea gras sau prea slab, prea scund, chel, înalt, pătrat, ascuțit, alb sau negru, arată-ți trupul! 10 oameni te vor admira și îți vor spune cât de mult le place strălucirea din părul tău, zveltețea cu care pășești sau armonia formelor tale.
Tot, tot, tot în jur este comunicare. Poți să transmiți mesajul tău într-un plic fin, cu mănuși de catifea, sau poți să îl scrii pe o foaie din care împăturești un avion de hârtie pe care îl trimiți direct în ochii destinatarului. Eventual și cu un ac în vârf. Știi, cum mai făceau unii cornete pe care le suflau în păsări...

- Arta fotografică e ceva tare fin si fragil. Dacă fotograful nu găsește nimic frumos la modelul său și folosește camera ca pe un motostivuitor, iar modelul nu îl înghite pe fotograf... se alege praful. Și toată "chimia" se va vedea pe cameră. Ca în orice fel de artă, dacă lipsește inima... e degeaba.
Acum am înțeles ce înseamnă că frumusețea zace în ochii celui care privește.

- Anumite bătălii nu merită duse. Cele mai multe, defapt.
Cu o bătălie greșită câștigată, pierzi întreg războiul.

- Atenția dată cuiva poate preveni boli, poate vindeca, poate însănătoși, poate naște viață, poate hrăni, poate împinge, poate motiva. E vorba doar de atenție pentru simpla existență a unei făpturi. Toți strigăm în liniște: uită-te la mine! observă că exist! observă că sunt diferit! observă că sunt frumos! observă că sunt deștept! observă că am energie! observă că exist!
E confirmarea pe care o cerem vieții asupra propriei noastre existențe, e verificarea constantă că trăim.
O floare neudată, neprivită, nehrănită, neiubită - se stinge. La fel și animalele. La fel și oamenii. Mai ales oamenii.
Ai observat că cei mai iubiți oameni sunt cei care știu să dea cea mai multă și cea mai caldă atenție?
Nu sunt aroganții.
Nu sunt îngâmfații.
Nu sunt plinii de ei.
Nu sunt avarii.

- Am citit ieri un articol publicat de o proastă referitor la taxe și tva, cu o gârlă de exemple din viața unui Ion care cumpără diverse chestii și stă și face calculul câți bani se duc la bugetul de stat. Avea peste 100 de like-uri si peste 20 de share-uri.
Nu știu dacă individa îl citise pe Chomsky și aplica din plin regula "ține tot timpul publicul ocupat ocupat ocupat, dă-i mereu ceva cu care să își umple mintea și nu va avea timp să se gândească la ale lui"
Revolta și lamentările îndreptate împotriva conceptului "Simt că mi se ia, cred că dacă nu aș mai avea senzația că mi se ia aș fi mai fericit" sunt distrageri. Sunt amânări. Sunt obiceiuri educate în ani de zile.
Repet: sunt obiceiuri educate. Ca și fumatul.
 "Dacă și cu parcă." "Ce bine ar fi dacă..." Dar nu e. Vezi cât ai (nu cât ai avea dacă...) și vezi ce poți face cu ce ai.

Ani la rând am trăit în chingile unor idei că nu câștig suficient, că nu am suficient, că sunt în urmă, că nu sunt la curent cu tehnologia, că dacă aș avea mai mulți bani aș fi mai fericită.
Nu.
În secunda în care am început să privesc cu atenție tot ceea ce există, în secunda aceea s-a deschis un cufăr plin cu comori din care au început să curgă toate lucrurile pe care mi le-am dorit. Magie...

- De curând am fost întrebată în mod impertinent: cât câștigi?
Zic impertinent, pentru că simpla idee de a eticheta existența unui om cu un număr mi se pare abject.
Răspunsul meu a durat vreo 10 minute și nu a conținut cifre. A conținut trimiteri la valori, nu la prețuri, la gestionarea resurselor, la inteligență financiară și emoțională, la capacitatea de a face din rahat bici, la puterea imaginației, la tipuri de personalități și nevoi, la standarde, tendința de copiere, fricile inoculate și libertatea de a alege și de a te înconjura cu bunătate și frumusețe. Care ghici ce? Nu se poate cumpăra cu bani.
Ci cu educație. Cu bunătate. Cu bun-simț. Cu stăpânire de sine. Cu răbdare. Cu bun-gust.
Cât costă educația? Unde începe și unde se termină? Cât costă bunătatea? Cât costă bunul-simț? Cât costă stăpânirea de sine? Cât costă răbdarea? Cât costă bunul-gust? Cât costă siguranța?

Analize de brand estimează valoarea noii mele familii la 49,05 miliarde de dolari. Însă cine poate spune cu exactitate?

O întrebare corectă ar fi: cât de fericită ești?

.....................................................................

La 00:00, 01.01.2016 voi duce paharul de şampanie spre buze, voi privi focul de artificii și voi șopti:

Băi cât mi-ar plăcea să îmi vorbească inima mai tare și cu curaj!

Dacă 2015 a fost despre gânduri, 2016 va fi despre inimă.
Promit să o hrănesc, să o ascult și să o cresc.
Ea va avea prioritate.

Da.

Cea mai misto pagina din lume

Am o viata mega glamorous: mi-am luat o planta si stau cu nasu-n carti. Si dorm. Mult.

De fapt nu mi-am luat, ci am primit-o. Si nu e o planta, e un bulb de floare.

Anyway, aseara i-am pus muzica.

Mhm.

Cam asta e maximul de entertainment pentru o glitteratti de dorobanti si jur ca nu as fi facut nimic altceva.

Am cautat pe youtube music for babies si i-am pus plantei ceva Mozart pentru brain development for babies. Bineinteles ca i-am pus plantei Mozart pentru brain development for babies.

Cred ca am si vorbit cu ea in timp ce tineam ghiveciul in brate.

Si cred ca m-am si emotionat un pic.

Mozart ca Mozart, dar piesa dura vreo 3 ore.

Pana m-am prins ca e aceeasi bucata muzicala pe repeat la nesfarsit asa ca dupa vreo 35 minute i-am pus La Bouche.

Iar apropo de cea mai misto pagina din lume, e parte din urmatorul capitol:

EROS SI THANATOS

"Eros şi Thanatos, sexualitatea şi moartea.
Iată doi termeni aproape antonimici. Primele celule purtătoare de viaţă se înmulţeau, cum o fac încă şi astăzi multe, pe cale asexuată, prin diviziune. O celulă se împarte în doi descendenţi care la rândul lor, ajunşi la talia normală normală a celulei mamă, reproduc fenomenul. Era o înmulţire în care nimeni nu murea. Noii veniţi erau identici cu sursa.
Văzută astfel, lumea fără moarte era o lume cenuşie, uniformă, monotonă şi anodină. O lume în care cu adevărat nu se petrecea aproape nimic. Un singur eveniment memorabil marca viaţa unei celule ajunse la maturitate: împărţirea în două jumătăţi. Acestea creşteau şi repetau la infinit eterna reîntoarcere. Poate de aceea s-a şi spus că visul oricărei celule este să devină două celule.
La un moment dat monotonia se sparge. Survine un factor nou în viaţa celulelor.
Foarte probabil condiţiile de mediu cereau pentru supravieţuire indivizi mai adaptaţi, capabili de răspunsuri noi în faţa vieţii. Astfel de indivizi nu puteau să apară decât din două surse ereditare diferite. Şi atunci a apărut sexualitatea şi odată cu ea moartea. Două celule se unesc pentru a o naşte pe a treia, dotată cu o zestre ereditară nouă. Cei doi genitori vor dispărea. Moartea a fost preţul plătit pentru sexualitate.
Iată de ce simbolic s-ar putea spune că Eros şi Thanatos au fost creaţi odată, de ce plăcerea nu poate exclude durerea, de ce spectacolul lumii la care asistăm astăzi nu ar fi fost posibil fără ca primele celule, simbolizate în legendele biblice prin Adam şi Eva, să părăsească paradisul nemuririi.
Doi indivizi diferiţi ca zestre genetică vor genera pe un al treilea care nu va mai fi identic cu părinţii săi. Împlinindu-şi rostul, trec în nefiinţă. De acum lumea cu diversitatea de forme care îi conferă măreţia, ineditul şi atracţia îşi va lua zborul. Omul, însuşi, ca una din formele acestei lumi, îşi datorează existenţa acestui păcat originar, ca să folosim expresia atât de mult comentată de două mii de ani încoace.
Inversând datele problemei putem să raţionăm şi altfel. Dacă prin moarte s-a ajuns la evoluţie şi prin ea la om, atunci se poate spune că la baza civilizaţiei, culturii şi gândirii stă fenomenul morţii. "La vie, c'est la mort" spunea Claude Bernard.
Naşterea şi moartea devin cei doi poli între care pendulează întrega noastră biologie. Ambii poli devin sursă de creaţie. În afirmaţia şi negaţia lor este încrustată toată existenţa lumii vii.
Cu excepţia gândirii care încoronează opera evoluţiei, sexualitatea ne apare ca fenomenul cel mai frapant din universul viu.
Dacă găsim firesc ca în acelaşi organism două funcţii diferite să fie coordonate în vederea împlinirii unui singur scop, în sexualitate ne apar două organisme diferite care trebuie să coopereze în vederea unui scop unic.
Ce mister le cheamă? Oricât ni s-ar părea de suficientă explicaţia instinctelor trebuie să recunoaştem subtilitatea înţelepciunii pusă de natură în ele. Nici un instinct nu dezlănţuie atâtea forţe, nu se foloseşte de o recuzită aşa de bogată în manifestări şi nu rămâne atât de orb în faţa raţiunii.
O incursiune sumară în istoria sexualităţii naturale lasă impresia că natura a făcut risipă de materie, creând o aşa de mare diversitate de vehicule pentru organele de reproducere. Ele sunt expresia polarităţii sublimate prin plusul şi minusul care definesc materia în univers.

(Şi acum vine cea mai misto pagina pe care am citit-o vreodată despre orice)

De la particula elementară din adâncul materiei şi până la organismele vii, pe căile neumblate ale galaxiilor sau în corola diafană a florilor, pretudindeni plusul îşi caută minusul întreţinând mişcarea, existenţa, viaţa. Pentru acest motiv sexualitatea conţine adunate în sine toate contrarietăţile lumii: mister şi amăgire, măreţie şi slăbiciune, dramă şi pasiune, atracţie şi repulsie, plăcere şi durere, facere şi desfacere - într-un cuvânt întreaga tramă a evoluţiei.
Omul este singura fiinţă care depăşeşte rolul pur biologic al sexualităţii pentru că el este şi singura fiinţă capabilă să creeze în afara esteticii naturale o estetică a sa, proprie. Îşi transfigurează în poezie, în muzică, în imagine, în tot ceea ce înseamnă artă bucuria dragostei care pentru om devine o emanaţie spiritualizată, înnobilată a actului procreativ şi nu o simplă funcţie de reproducere.
Valenţele sale fizice sunt transformate în valenţe afective cu adânci implicaţii psihologice. Erosul devine pentru om împlinire, sete de unitate, de desăvârşire, de infinit, de sens, de supremă exaltare. De aceea prin ea sunt puse în acţiune toate resorturile omeneşti, de aceea o astfel de trăire ne angajează atât de mult fiinţa transmiţând fiorii săi până în ultima noastră celulă. Pentru omul îndrăgostit obiectul iubirii nu are pete, este degrevat de toate limitele terne ale cărnii, iar universul începe şi se termină odată cu fericirea sa. Nu întâmplător cele mai multe dintre creaţiile spiritului uman care au străbătut secolele până la noi au fost acelea în care spiritul a exultat în cele mai acute note ale emoţiei răscolite de sentimentul dragostei."

Inteligenţa materiei - Dumitru Constantin Dulcan