De fapt nu mi-am luat, ci am primit-o. Si nu e o planta, e un bulb de floare.
Anyway, aseara i-am pus muzica.
Mhm.
Cam asta e maximul de entertainment pentru o glitteratti de dorobanti si jur ca nu as fi facut nimic altceva.
Am cautat pe youtube music for babies si i-am pus plantei ceva Mozart pentru brain development for babies. Bineinteles ca i-am pus plantei Mozart pentru brain development for babies.
Cred ca am si vorbit cu ea in timp ce tineam ghiveciul in brate.
Si cred ca m-am si emotionat un pic.
Mozart ca Mozart, dar piesa dura vreo 3 ore.
Pana m-am prins ca e aceeasi bucata muzicala pe repeat la nesfarsit asa ca dupa vreo 35 minute i-am pus La Bouche.
Iar apropo de cea mai misto pagina din lume, e parte din urmatorul capitol:
EROS SI THANATOS
"Eros şi Thanatos, sexualitatea şi moartea.
Iată doi termeni aproape antonimici. Primele celule purtătoare de viaţă se înmulţeau, cum o fac încă şi astăzi multe, pe cale asexuată, prin diviziune. O celulă se împarte în doi descendenţi care la rândul lor, ajunşi la talia normală normală a celulei mamă, reproduc fenomenul. Era o înmulţire în care nimeni nu murea. Noii veniţi erau identici cu sursa.
Văzută astfel, lumea fără moarte era o lume cenuşie, uniformă, monotonă şi anodină. O lume în care cu adevărat nu se petrecea aproape nimic. Un singur eveniment memorabil marca viaţa unei celule ajunse la maturitate: împărţirea în două jumătăţi. Acestea creşteau şi repetau la infinit eterna reîntoarcere. Poate de aceea s-a şi spus că visul oricărei celule este să devină două celule.
La un moment dat monotonia se sparge. Survine un factor nou în viaţa celulelor.
Foarte probabil condiţiile de mediu cereau pentru supravieţuire indivizi mai adaptaţi, capabili de răspunsuri noi în faţa vieţii. Astfel de indivizi nu puteau să apară decât din două surse ereditare diferite. Şi atunci a apărut sexualitatea şi odată cu ea moartea. Două celule se unesc pentru a o naşte pe a treia, dotată cu o zestre ereditară nouă. Cei doi genitori vor dispărea. Moartea a fost preţul plătit pentru sexualitate.
Iată de ce simbolic s-ar putea spune că Eros şi Thanatos au fost creaţi odată, de ce plăcerea nu poate exclude durerea, de ce spectacolul lumii la care asistăm astăzi nu ar fi fost posibil fără ca primele celule, simbolizate în legendele biblice prin Adam şi Eva, să părăsească paradisul nemuririi.
Doi indivizi diferiţi ca zestre genetică vor genera pe un al treilea care nu va mai fi identic cu părinţii săi. Împlinindu-şi rostul, trec în nefiinţă. De acum lumea cu diversitatea de forme care îi conferă măreţia, ineditul şi atracţia îşi va lua zborul. Omul, însuşi, ca una din formele acestei lumi, îşi datorează existenţa acestui păcat originar, ca să folosim expresia atât de mult comentată de două mii de ani încoace.
Inversând datele problemei putem să raţionăm şi altfel. Dacă prin moarte s-a ajuns la evoluţie şi prin ea la om, atunci se poate spune că la baza civilizaţiei, culturii şi gândirii stă fenomenul morţii. "La vie, c'est la mort" spunea Claude Bernard.
Naşterea şi moartea devin cei doi poli între care pendulează întrega noastră biologie. Ambii poli devin sursă de creaţie. În afirmaţia şi negaţia lor este încrustată toată existenţa lumii vii.
Cu excepţia gândirii care încoronează opera evoluţiei, sexualitatea ne apare ca fenomenul cel mai frapant din universul viu.
Dacă găsim firesc ca în acelaşi organism două funcţii diferite să fie coordonate în vederea împlinirii unui singur scop, în sexualitate ne apar două organisme diferite care trebuie să coopereze în vederea unui scop unic.
Ce mister le cheamă? Oricât ni s-ar părea de suficientă explicaţia instinctelor trebuie să recunoaştem subtilitatea înţelepciunii pusă de natură în ele. Nici un instinct nu dezlănţuie atâtea forţe, nu se foloseşte de o recuzită aşa de bogată în manifestări şi nu rămâne atât de orb în faţa raţiunii.
O incursiune sumară în istoria sexualităţii naturale lasă impresia că natura a făcut risipă de materie, creând o aşa de mare diversitate de vehicule pentru organele de reproducere. Ele sunt expresia polarităţii sublimate prin plusul şi minusul care definesc materia în univers.
(Şi acum vine cea mai misto pagina pe care am citit-o vreodată despre orice)
De la particula elementară din adâncul materiei şi până la organismele vii, pe căile neumblate ale galaxiilor sau în corola diafană a florilor, pretudindeni plusul îşi caută minusul întreţinând mişcarea, existenţa, viaţa. Pentru acest motiv sexualitatea conţine adunate în sine toate contrarietăţile lumii: mister şi amăgire, măreţie şi slăbiciune, dramă şi pasiune, atracţie şi repulsie, plăcere şi durere, facere şi desfacere - într-un cuvânt întreaga tramă a evoluţiei.
Omul este singura fiinţă care depăşeşte rolul pur biologic al sexualităţii pentru că el este şi singura fiinţă capabilă să creeze în afara esteticii naturale o estetică a sa, proprie. Îşi transfigurează în poezie, în muzică, în imagine, în tot ceea ce înseamnă artă bucuria dragostei care pentru om devine o emanaţie spiritualizată, înnobilată a actului procreativ şi nu o simplă funcţie de reproducere.
Valenţele sale fizice sunt transformate în valenţe afective cu adânci implicaţii psihologice. Erosul devine pentru om împlinire, sete de unitate, de desăvârşire, de infinit, de sens, de supremă exaltare. De aceea prin ea sunt puse în acţiune toate resorturile omeneşti, de aceea o astfel de trăire ne angajează atât de mult fiinţa transmiţând fiorii săi până în ultima noastră celulă. Pentru omul îndrăgostit obiectul iubirii nu are pete, este degrevat de toate limitele terne ale cărnii, iar universul începe şi se termină odată cu fericirea sa. Nu întâmplător cele mai multe dintre creaţiile spiritului uman care au străbătut secolele până la noi au fost acelea în care spiritul a exultat în cele mai acute note ale emoţiei răscolite de sentimentul dragostei."
Inteligenţa materiei - Dumitru Constantin Dulcan
Iată doi termeni aproape antonimici. Primele celule purtătoare de viaţă se înmulţeau, cum o fac încă şi astăzi multe, pe cale asexuată, prin diviziune. O celulă se împarte în doi descendenţi care la rândul lor, ajunşi la talia normală normală a celulei mamă, reproduc fenomenul. Era o înmulţire în care nimeni nu murea. Noii veniţi erau identici cu sursa.
Văzută astfel, lumea fără moarte era o lume cenuşie, uniformă, monotonă şi anodină. O lume în care cu adevărat nu se petrecea aproape nimic. Un singur eveniment memorabil marca viaţa unei celule ajunse la maturitate: împărţirea în două jumătăţi. Acestea creşteau şi repetau la infinit eterna reîntoarcere. Poate de aceea s-a şi spus că visul oricărei celule este să devină două celule.
La un moment dat monotonia se sparge. Survine un factor nou în viaţa celulelor.
Foarte probabil condiţiile de mediu cereau pentru supravieţuire indivizi mai adaptaţi, capabili de răspunsuri noi în faţa vieţii. Astfel de indivizi nu puteau să apară decât din două surse ereditare diferite. Şi atunci a apărut sexualitatea şi odată cu ea moartea. Două celule se unesc pentru a o naşte pe a treia, dotată cu o zestre ereditară nouă. Cei doi genitori vor dispărea. Moartea a fost preţul plătit pentru sexualitate.
Iată de ce simbolic s-ar putea spune că Eros şi Thanatos au fost creaţi odată, de ce plăcerea nu poate exclude durerea, de ce spectacolul lumii la care asistăm astăzi nu ar fi fost posibil fără ca primele celule, simbolizate în legendele biblice prin Adam şi Eva, să părăsească paradisul nemuririi.
Doi indivizi diferiţi ca zestre genetică vor genera pe un al treilea care nu va mai fi identic cu părinţii săi. Împlinindu-şi rostul, trec în nefiinţă. De acum lumea cu diversitatea de forme care îi conferă măreţia, ineditul şi atracţia îşi va lua zborul. Omul, însuşi, ca una din formele acestei lumi, îşi datorează existenţa acestui păcat originar, ca să folosim expresia atât de mult comentată de două mii de ani încoace.
Inversând datele problemei putem să raţionăm şi altfel. Dacă prin moarte s-a ajuns la evoluţie şi prin ea la om, atunci se poate spune că la baza civilizaţiei, culturii şi gândirii stă fenomenul morţii. "La vie, c'est la mort" spunea Claude Bernard.
Naşterea şi moartea devin cei doi poli între care pendulează întrega noastră biologie. Ambii poli devin sursă de creaţie. În afirmaţia şi negaţia lor este încrustată toată existenţa lumii vii.
Cu excepţia gândirii care încoronează opera evoluţiei, sexualitatea ne apare ca fenomenul cel mai frapant din universul viu.
Dacă găsim firesc ca în acelaşi organism două funcţii diferite să fie coordonate în vederea împlinirii unui singur scop, în sexualitate ne apar două organisme diferite care trebuie să coopereze în vederea unui scop unic.
Ce mister le cheamă? Oricât ni s-ar părea de suficientă explicaţia instinctelor trebuie să recunoaştem subtilitatea înţelepciunii pusă de natură în ele. Nici un instinct nu dezlănţuie atâtea forţe, nu se foloseşte de o recuzită aşa de bogată în manifestări şi nu rămâne atât de orb în faţa raţiunii.
O incursiune sumară în istoria sexualităţii naturale lasă impresia că natura a făcut risipă de materie, creând o aşa de mare diversitate de vehicule pentru organele de reproducere. Ele sunt expresia polarităţii sublimate prin plusul şi minusul care definesc materia în univers.
(Şi acum vine cea mai misto pagina pe care am citit-o vreodată despre orice)
De la particula elementară din adâncul materiei şi până la organismele vii, pe căile neumblate ale galaxiilor sau în corola diafană a florilor, pretudindeni plusul îşi caută minusul întreţinând mişcarea, existenţa, viaţa. Pentru acest motiv sexualitatea conţine adunate în sine toate contrarietăţile lumii: mister şi amăgire, măreţie şi slăbiciune, dramă şi pasiune, atracţie şi repulsie, plăcere şi durere, facere şi desfacere - într-un cuvânt întreaga tramă a evoluţiei.
Omul este singura fiinţă care depăşeşte rolul pur biologic al sexualităţii pentru că el este şi singura fiinţă capabilă să creeze în afara esteticii naturale o estetică a sa, proprie. Îşi transfigurează în poezie, în muzică, în imagine, în tot ceea ce înseamnă artă bucuria dragostei care pentru om devine o emanaţie spiritualizată, înnobilată a actului procreativ şi nu o simplă funcţie de reproducere.
Valenţele sale fizice sunt transformate în valenţe afective cu adânci implicaţii psihologice. Erosul devine pentru om împlinire, sete de unitate, de desăvârşire, de infinit, de sens, de supremă exaltare. De aceea prin ea sunt puse în acţiune toate resorturile omeneşti, de aceea o astfel de trăire ne angajează atât de mult fiinţa transmiţând fiorii săi până în ultima noastră celulă. Pentru omul îndrăgostit obiectul iubirii nu are pete, este degrevat de toate limitele terne ale cărnii, iar universul începe şi se termină odată cu fericirea sa. Nu întâmplător cele mai multe dintre creaţiile spiritului uman care au străbătut secolele până la noi au fost acelea în care spiritul a exultat în cele mai acute note ale emoţiei răscolite de sentimentul dragostei."
Inteligenţa materiei - Dumitru Constantin Dulcan
No comments:
Post a Comment