Băi cât mi-ar plăcea

Băi cât mi-ar plăcea să pot citi gânduri!

Cu dorința asta am dus paharul de șampanie spre buze, privind focul de artificii la 00:00, 01.01.2015.
Se zice așa: ce faci, ce gândești și cu cine ești în primele ore din an dau tonul următoarelor douăsprezece luni.

Știi, chestia asta cu privitul în urmă, cu bilanțul vieții tale pe ultimul an e așa... nu știu cum.
Pentru că înafară de tine nimeni nu poate da o notă pentru cum ai trăit și ce ai simțit.
Ce pot să zic? Că am rămas repetentă în dragoste sau că am urcat pe cele mai frumoase culmi?
Că am învățat enorm de mult sau că am aflat că defapt nu știu nimic?

Mi-am mai dorit să îmi găsesc profesorii care să-mi deschidă mintea cu blândețe și răbdare.
Și i-am găsit. De fiecare dată când mi-am pus căștile cu un audiobook nou, de fiecare dată când am deschis coperțile unor cărți noi și de fiecare dată când am ascultat povești extraordinare am mulțumit, șoptit, în gând.
Da, am citit gânduri. Gânduri pe hârtie, gânduri înregistrate, gânduri demne de ascultat din nou și din nou, în timp, de mine, de tine și de copiii copiilor, copiilor noștri.

Am rămas cu niște lucruri:

- Mi-am dat seama că dacă e nașpa și doare, m-am ridicat și am plecat.
Dacă e nașpa și doare gratuit, m-am ridicat și am plecat, însă înainte de a ieși pe ușă am aplicat o palmă de trezire la realitate tartorilor ignoranți. Fără frică. Am făcut un bine lumii. Atât mie cât și lor.
De principiu: creșterea, învățarea și dezvoltarea nu trebuie sa doară. Trebuie să fie o bucurie și o plăcere să îți întinzi frunzele și petalele în timp ce primești apă la rădăcini și soare.
Nu lăsa pe nimeni să te ciuntească. Nu lăsa pe nimeni să îți spună că ești mai puțin decât știi tu că ești.
Dacă cineva îți spune că nu îi place zâmbetul tău, zâmbește din toată inima! 10 oameni îți vor spune cât de mult îți iubesc veselia care ți se citește pe față.
Dacă cineva îți spune că ești prea gras sau prea slab, prea scund, chel, înalt, pătrat, ascuțit, alb sau negru, arată-ți trupul! 10 oameni te vor admira și îți vor spune cât de mult le place strălucirea din părul tău, zveltețea cu care pășești sau armonia formelor tale.
Tot, tot, tot în jur este comunicare. Poți să transmiți mesajul tău într-un plic fin, cu mănuși de catifea, sau poți să îl scrii pe o foaie din care împăturești un avion de hârtie pe care îl trimiți direct în ochii destinatarului. Eventual și cu un ac în vârf. Știi, cum mai făceau unii cornete pe care le suflau în păsări...

- Arta fotografică e ceva tare fin si fragil. Dacă fotograful nu găsește nimic frumos la modelul său și folosește camera ca pe un motostivuitor, iar modelul nu îl înghite pe fotograf... se alege praful. Și toată "chimia" se va vedea pe cameră. Ca în orice fel de artă, dacă lipsește inima... e degeaba.
Acum am înțeles ce înseamnă că frumusețea zace în ochii celui care privește.

- Anumite bătălii nu merită duse. Cele mai multe, defapt.
Cu o bătălie greșită câștigată, pierzi întreg războiul.

- Atenția dată cuiva poate preveni boli, poate vindeca, poate însănătoși, poate naște viață, poate hrăni, poate împinge, poate motiva. E vorba doar de atenție pentru simpla existență a unei făpturi. Toți strigăm în liniște: uită-te la mine! observă că exist! observă că sunt diferit! observă că sunt frumos! observă că sunt deștept! observă că am energie! observă că exist!
E confirmarea pe care o cerem vieții asupra propriei noastre existențe, e verificarea constantă că trăim.
O floare neudată, neprivită, nehrănită, neiubită - se stinge. La fel și animalele. La fel și oamenii. Mai ales oamenii.
Ai observat că cei mai iubiți oameni sunt cei care știu să dea cea mai multă și cea mai caldă atenție?
Nu sunt aroganții.
Nu sunt îngâmfații.
Nu sunt plinii de ei.
Nu sunt avarii.

- Am citit ieri un articol publicat de o proastă referitor la taxe și tva, cu o gârlă de exemple din viața unui Ion care cumpără diverse chestii și stă și face calculul câți bani se duc la bugetul de stat. Avea peste 100 de like-uri si peste 20 de share-uri.
Nu știu dacă individa îl citise pe Chomsky și aplica din plin regula "ține tot timpul publicul ocupat ocupat ocupat, dă-i mereu ceva cu care să își umple mintea și nu va avea timp să se gândească la ale lui"
Revolta și lamentările îndreptate împotriva conceptului "Simt că mi se ia, cred că dacă nu aș mai avea senzația că mi se ia aș fi mai fericit" sunt distrageri. Sunt amânări. Sunt obiceiuri educate în ani de zile.
Repet: sunt obiceiuri educate. Ca și fumatul.
 "Dacă și cu parcă." "Ce bine ar fi dacă..." Dar nu e. Vezi cât ai (nu cât ai avea dacă...) și vezi ce poți face cu ce ai.

Ani la rând am trăit în chingile unor idei că nu câștig suficient, că nu am suficient, că sunt în urmă, că nu sunt la curent cu tehnologia, că dacă aș avea mai mulți bani aș fi mai fericită.
Nu.
În secunda în care am început să privesc cu atenție tot ceea ce există, în secunda aceea s-a deschis un cufăr plin cu comori din care au început să curgă toate lucrurile pe care mi le-am dorit. Magie...

- De curând am fost întrebată în mod impertinent: cât câștigi?
Zic impertinent, pentru că simpla idee de a eticheta existența unui om cu un număr mi se pare abject.
Răspunsul meu a durat vreo 10 minute și nu a conținut cifre. A conținut trimiteri la valori, nu la prețuri, la gestionarea resurselor, la inteligență financiară și emoțională, la capacitatea de a face din rahat bici, la puterea imaginației, la tipuri de personalități și nevoi, la standarde, tendința de copiere, fricile inoculate și libertatea de a alege și de a te înconjura cu bunătate și frumusețe. Care ghici ce? Nu se poate cumpăra cu bani.
Ci cu educație. Cu bunătate. Cu bun-simț. Cu stăpânire de sine. Cu răbdare. Cu bun-gust.
Cât costă educația? Unde începe și unde se termină? Cât costă bunătatea? Cât costă bunul-simț? Cât costă stăpânirea de sine? Cât costă răbdarea? Cât costă bunul-gust? Cât costă siguranța?

Analize de brand estimează valoarea noii mele familii la 49,05 miliarde de dolari. Însă cine poate spune cu exactitate?

O întrebare corectă ar fi: cât de fericită ești?

.....................................................................

La 00:00, 01.01.2016 voi duce paharul de şampanie spre buze, voi privi focul de artificii și voi șopti:

Băi cât mi-ar plăcea să îmi vorbească inima mai tare și cu curaj!

Dacă 2015 a fost despre gânduri, 2016 va fi despre inimă.
Promit să o hrănesc, să o ascult și să o cresc.
Ea va avea prioritate.

Da.

Cea mai misto pagina din lume

Am o viata mega glamorous: mi-am luat o planta si stau cu nasu-n carti. Si dorm. Mult.

De fapt nu mi-am luat, ci am primit-o. Si nu e o planta, e un bulb de floare.

Anyway, aseara i-am pus muzica.

Mhm.

Cam asta e maximul de entertainment pentru o glitteratti de dorobanti si jur ca nu as fi facut nimic altceva.

Am cautat pe youtube music for babies si i-am pus plantei ceva Mozart pentru brain development for babies. Bineinteles ca i-am pus plantei Mozart pentru brain development for babies.

Cred ca am si vorbit cu ea in timp ce tineam ghiveciul in brate.

Si cred ca m-am si emotionat un pic.

Mozart ca Mozart, dar piesa dura vreo 3 ore.

Pana m-am prins ca e aceeasi bucata muzicala pe repeat la nesfarsit asa ca dupa vreo 35 minute i-am pus La Bouche.

Iar apropo de cea mai misto pagina din lume, e parte din urmatorul capitol:

EROS SI THANATOS

"Eros şi Thanatos, sexualitatea şi moartea.
Iată doi termeni aproape antonimici. Primele celule purtătoare de viaţă se înmulţeau, cum o fac încă şi astăzi multe, pe cale asexuată, prin diviziune. O celulă se împarte în doi descendenţi care la rândul lor, ajunşi la talia normală normală a celulei mamă, reproduc fenomenul. Era o înmulţire în care nimeni nu murea. Noii veniţi erau identici cu sursa.
Văzută astfel, lumea fără moarte era o lume cenuşie, uniformă, monotonă şi anodină. O lume în care cu adevărat nu se petrecea aproape nimic. Un singur eveniment memorabil marca viaţa unei celule ajunse la maturitate: împărţirea în două jumătăţi. Acestea creşteau şi repetau la infinit eterna reîntoarcere. Poate de aceea s-a şi spus că visul oricărei celule este să devină două celule.
La un moment dat monotonia se sparge. Survine un factor nou în viaţa celulelor.
Foarte probabil condiţiile de mediu cereau pentru supravieţuire indivizi mai adaptaţi, capabili de răspunsuri noi în faţa vieţii. Astfel de indivizi nu puteau să apară decât din două surse ereditare diferite. Şi atunci a apărut sexualitatea şi odată cu ea moartea. Două celule se unesc pentru a o naşte pe a treia, dotată cu o zestre ereditară nouă. Cei doi genitori vor dispărea. Moartea a fost preţul plătit pentru sexualitate.
Iată de ce simbolic s-ar putea spune că Eros şi Thanatos au fost creaţi odată, de ce plăcerea nu poate exclude durerea, de ce spectacolul lumii la care asistăm astăzi nu ar fi fost posibil fără ca primele celule, simbolizate în legendele biblice prin Adam şi Eva, să părăsească paradisul nemuririi.
Doi indivizi diferiţi ca zestre genetică vor genera pe un al treilea care nu va mai fi identic cu părinţii săi. Împlinindu-şi rostul, trec în nefiinţă. De acum lumea cu diversitatea de forme care îi conferă măreţia, ineditul şi atracţia îşi va lua zborul. Omul, însuşi, ca una din formele acestei lumi, îşi datorează existenţa acestui păcat originar, ca să folosim expresia atât de mult comentată de două mii de ani încoace.
Inversând datele problemei putem să raţionăm şi altfel. Dacă prin moarte s-a ajuns la evoluţie şi prin ea la om, atunci se poate spune că la baza civilizaţiei, culturii şi gândirii stă fenomenul morţii. "La vie, c'est la mort" spunea Claude Bernard.
Naşterea şi moartea devin cei doi poli între care pendulează întrega noastră biologie. Ambii poli devin sursă de creaţie. În afirmaţia şi negaţia lor este încrustată toată existenţa lumii vii.
Cu excepţia gândirii care încoronează opera evoluţiei, sexualitatea ne apare ca fenomenul cel mai frapant din universul viu.
Dacă găsim firesc ca în acelaşi organism două funcţii diferite să fie coordonate în vederea împlinirii unui singur scop, în sexualitate ne apar două organisme diferite care trebuie să coopereze în vederea unui scop unic.
Ce mister le cheamă? Oricât ni s-ar părea de suficientă explicaţia instinctelor trebuie să recunoaştem subtilitatea înţelepciunii pusă de natură în ele. Nici un instinct nu dezlănţuie atâtea forţe, nu se foloseşte de o recuzită aşa de bogată în manifestări şi nu rămâne atât de orb în faţa raţiunii.
O incursiune sumară în istoria sexualităţii naturale lasă impresia că natura a făcut risipă de materie, creând o aşa de mare diversitate de vehicule pentru organele de reproducere. Ele sunt expresia polarităţii sublimate prin plusul şi minusul care definesc materia în univers.

(Şi acum vine cea mai misto pagina pe care am citit-o vreodată despre orice)

De la particula elementară din adâncul materiei şi până la organismele vii, pe căile neumblate ale galaxiilor sau în corola diafană a florilor, pretudindeni plusul îşi caută minusul întreţinând mişcarea, existenţa, viaţa. Pentru acest motiv sexualitatea conţine adunate în sine toate contrarietăţile lumii: mister şi amăgire, măreţie şi slăbiciune, dramă şi pasiune, atracţie şi repulsie, plăcere şi durere, facere şi desfacere - într-un cuvânt întreaga tramă a evoluţiei.
Omul este singura fiinţă care depăşeşte rolul pur biologic al sexualităţii pentru că el este şi singura fiinţă capabilă să creeze în afara esteticii naturale o estetică a sa, proprie. Îşi transfigurează în poezie, în muzică, în imagine, în tot ceea ce înseamnă artă bucuria dragostei care pentru om devine o emanaţie spiritualizată, înnobilată a actului procreativ şi nu o simplă funcţie de reproducere.
Valenţele sale fizice sunt transformate în valenţe afective cu adânci implicaţii psihologice. Erosul devine pentru om împlinire, sete de unitate, de desăvârşire, de infinit, de sens, de supremă exaltare. De aceea prin ea sunt puse în acţiune toate resorturile omeneşti, de aceea o astfel de trăire ne angajează atât de mult fiinţa transmiţând fiorii săi până în ultima noastră celulă. Pentru omul îndrăgostit obiectul iubirii nu are pete, este degrevat de toate limitele terne ale cărnii, iar universul începe şi se termină odată cu fericirea sa. Nu întâmplător cele mai multe dintre creaţiile spiritului uman care au străbătut secolele până la noi au fost acelea în care spiritul a exultat în cele mai acute note ale emoţiei răscolite de sentimentul dragostei."

Inteligenţa materiei - Dumitru Constantin Dulcan

The worth of a cold fried potato

Tonight I made a test.
On my dog.

I was in the kitchen eating a chocolate bar when he came in and put his snout on my thigh, begging me to give him a piece. Sometimes, yes, he gets chocolate, we're not the best dog owners in the world, I admit, and we really treat him like part of the family, like our youngest child who deserves to be loved and spoiled.

As I was chewing on the chocolate, feeling his warm, wet snout and his whiskers on my leg, I looked on the table and noticed a bowl of cold french fries, leftovers from lunch.

Cold french fries are like Scooby Snacks for my dog. It's that kind of treat he gets when any of us is eating something and he comes to beg between his meals.
He enjoys them cold fries, but they're not his favorite kind of treat. Especially when he knows there's a chance for him to receive some sweet delicious chocolate.

Here's what I did, in order to test how worth and value are artificially created towards something worth very little.

I took a piece of potato, showed it to him and caught his attention. I leaned my hand holding the potato towards his nose then pulled it back to me. And again.
His pupils dilated as he was watching the cold potate in my fingers while I was teasing him.

Needless to say that when I finally gave him that worthless piece of potato he grabbed it instantly and swallowed it without chewing.

This is not the first time I'm eating chocolate and giving him french fries when he comes to beg, but I don't play these games with him. I just take a potato from the bowl and give it to him. And you know what he does?
He spits it.
Yep, that's right. He spits it on the kitchen's tiles, his eyes fixed on my chocolate.

So I repeted the test.

I wanted to see if withholding a worthless, tasteless, cold piece of old fried potato from giving it to him will make it more desirable.

So I took another one, showed it to him, let him smell it but then took it away, I touched his whiskers with it and then pulled back. Finally I gave it to him and again, he grabbed it in a rush and instantly ate it.

That's the thing about withdrawing and withholding stuff on purpose. If you've got nothing much or nothing else to give, you hold it back in order to raise its value.

But the truth is it's just a cold fried potato.

............................................................................................

Know the VALUE of things, not the PRICE.

Don't get fooled by deceiving strategies.
This is true in marketing processes, in selling, in accessing resources and in relationships.

There's a reason why the best things in life are free.
Remember that.

In the middle

We've been friends for years.

Everytime he's in a long shift at the hospital we text for hours, keeping each other company.

Everytime he comes in the country he calls and if there's time we chat over a cup of tea in a coffe shop.
These past days he pissed me off and I blocked his number after he started blaming me for living in a fantasy world and for having the courage to dream.
That was the last thing I needed.

I knew he was going to be in town this week but I didn't want to see him. I was too mad at his sharp words.

Yet, he bought a Romanian sim card and called. I was at the supermarket.
I instantly recognised his voice and started laughing. He appologised and admitted he was too harsh on me and that he didn't want to upset me.

After days and days of rejection, I finally agreed to go out for a coffee nearby.

I told him I want to leave as far as possible. I told him I want to run away and embrace the solitary life as the feeling I have here isn't much different from what I'm thinking of trying. I told him I want to fly and be in a constant dizziness from the jet lags so that my brain shall not be able to focus anymore on what I don't have.
I told him I know it's not all glamour and I am willing to exhaust myself and wake up in the middle of the night and not know on what continent I am.

He didn't agree. He said I'm rushing. And then he asked where I want to go.

When I answered he begged me not to go. He said I'm taking a shortcut to hell and that I'm doing this for the wrong reasons.

He doesn't understand.

It's not about the money. It never is and never was. It's about finding something my heart shall beat for. It's about putting my heart in something. Or totally lock it away and dive in a constant haze of a beatless life that shall grant me the totally opposite experiences from those I actually want.

It's simple: if I can't have the RED ball to play with, I'll take the GREEN skateboard. Just because it's totally different. Who knows? I might have more fun.

Then he told me about the way one creates his life and being able to look beyond appearances. There was nothing new to me. I unlocked my phone and showed him some passages on this topic, from my favorite book.

Then he unlocked his phone and showed me this:

I read the first lines and looked at him.
"Why are you showing me this?" I asked.
"D'you know it?"
"Yes. I do."
"How?" he asked me.
"Doesn't matter. I know it from someone."
"Well, that someone has very good taste in poetry. This poem is my guide."

I read it till the end and told him:

"I want to run away as far as possible."

He sighed and he understood.

"Maybe you just need a vacation."


On my way home I stuck my headphones in my ears, playing the audiobook and said to myself:
"Don't you dare cry. Don't you dare it!"

Wicked games

 It's like I've gone completely insane this past week, yet this insanity seems to be my only faith in a world I'm willing to change.

The first step was getting rid of my car. It broke down again and I swear it was a total relief. It was like waiting for the other shoe to drop. And it did.

I have no intention of fixing it any time soon. 

I don't care about it anymore and I don't want to care about it anymore.

I started using the public transportation again, with my headphones stuck deep into my ears, listening over and over again to a 2-hour long audiobook.

The next thing was to start walking again.

Oh, yes. Those long walks.

I left my office in the North of the town and came home by foot.

Daily.

It's a 2-hour long walk and it's the time of the day I'm waiting for as soon as I wake up.

It's my me and my audiobook time.

It's my me and my prayer time.

It's my me and my tears of desire time.

It's my me and my dreams time.

It's my me and my imagination time when I dive in shameless fantasies that I pray to become tangible.

I know exactly WHAT I want, I don't know exactly HOW.

And the thing that buggs me the most is that the means of getting what I want seem so fucking complicated.

What I want requires patience, effort in terms of searching, good taste and a whole lot of fucking money.

I turn the volume higher in my headphones in order to train my brain to focus on what I want and I changed my perspective and approach towards work, keeping my desire very clear in my head.

I changed my schedule completely, I wake up at 6 am without alarm clock, I wander the streets with the painful desire in my stomach(sometimes I wonder if it's normal to want something so badly that your stomach hurts....)

In the meanwhile I play by the rules. I obey them and do the best I can EVERY. SINGLE. SECOND.

Every. Single. Second.

Every single second my body is guided by this one clear desire in my head.

What pisses me off the most is that I am not wise enough to find the quickest, fastest, most harmonious shortcut to what I want without selling my soul to the devil. 

I don't know if what I want REALLY requires so much complicated strategies.

I know my expectations are very high and expensive for myself, but it seems to me that I'm playing a game HERE, in order to win a game THERE.

And it seems the winings of HERE are not enough for getting me THERE.

They say "Do what you can, with what you have, where you are". 

Fucking true.

Yet what I want doesn't have anything to do with what I can do here, with what I have here.

Damn...

#looking #for #a #shortcut

The table

That afternoon we gathered in front of my desk, standing up, forming a perfect circle.

There were 7 knights and I.

As soon as he started speaking to us about passion and faith, I saw their faces lighting up, their eyes filled with faith and courage. 

It takes great humanity and a burning fire inside to elevate your knights spirit, to believe in them and rise the desire for victory in your warriors.

Pygmalion

Pygmalion was a talented Greek sculptor from Cyprus. After becoming disgusted by some local prostitutes, he lost all interest in women and avoided their company completely.

Pygmalion saw women as flawed creatures and vowed never to waste any moment of his life with them. He dedicated himself to his work and soon created Galatea, a beautiful statue of a woman out of ivory.

Ironically, the masterpiece of his life was this statue of a woman. Perhaps he sought to correct in marble the flaws he saw in women of flesh and blood.

Whatever the case, Pygmalion worked so long and with such inspiration on the statue of Galatea, that it became more beautiful than any woman that had ever lived or been carved in stone.

As he finished the statue’s features he found himself applying the strokes of hammer and chisel with increasing affection. When his chisel finally stopped ringing, there stood before him a woman of such perfection that Pygmalion, who had professed his disdain of all females, fell deeply in love.

Such a passion could not go unnoticed by the goddess of love, Aphrodite. She took pity on the young man and, when Pygmalion went to her temple to sacrifice a bull, Aphrodite gave him a sign. As the offering burned on the temple, the flames shot up one, two, three times.

Pygmalion went home, wondering what to make of the manifestation he had seen. When he entered his studio, however, and saw the statue, all other thoughts were banished from his mind. He ran to his statue and embraced it.

Did she seem warm to his touch, or was it just residual heat form the sunset that had warmed the stone? He kissed her.

Did the statue’s lips seem soft? He stood back and regarded her.

Did there appear the glow of life from within the marble form? Was he imagining it?

No. Aphrodite had given life to the statue, whose name was Galatea.

Pygmalion’s mind oscillated between doubt and joy. Fearing he may be mistaken, again and again with a lover’s ardor he touches the object of his hopes.

It was indeed alive! The veins when pressed yielded to the finger and again resumed their roundness.

Slowly it dawned on Pygmalion that the animation of his sculpture was the result of his prayer to Goddess Aphrodite who knew his desire. At last, the votary of Aphrodite found words to thank the goddess. Pygmalion humbled himself at the Goddess’ feet.

The Pygmalion Effect

The Pygmalion effect, or Rosenthal effect, is the phenomenon whereby higher expectations lead to an increase in performance.

By the Pygmalion effect, people internalize their positive labels, and those with positive labels succeed accordingly. The idea behind the Pygmalion effect is that increasing the leader's expectation of the follower's performance will result in better follower performance. 

Call it the Pygmalion effect, or the anticipatory principle, or even self-fulfilling prophecies, either way, what we expect, is usually what we experience. Moreover, the way in which people view you influences how you behave. That is, the expectation of events or behaviour can actually cause them to happen! The expectation does not need to be true at the time for it to occur, but becomes true when people act on the belief. What you focus on you grow—our beliefs literally create our reality. Our beliefs are self-fulfilling prophecies. 

Pygmalion not only saw hidden potential that no-one else could see,he saw the finished sculpture in his mind long before it became a reality. Like Pygmalion, we need to see—and even seek out—the best in others, and to see their potential. Like Pygmalion, our belief in someone can bring their potential to life. As Aristotle said, “A vivid imagination compels the whole body to obey it.”

Practical ways to encourage human flourishing

Rosenthal discussed four factors that encouraged human flourishing

(1) Climate: Basically be nice to people both verbally and non-verbally and hold to positive expectations.

Being nice to people verbally might include the tone of our voice, the way we ask questions or request things to be done. Being nice to people non-verbally might include making eye contact, having an open and friendly facial expression, moving away from behind our desk or table when speaking to someone and turning our body toward them.

By viewing someone positively, we are more likely to approach them more openly. We will smile more, and be more supportive, friendly and encouraging toward them.

(2) Feedback: We give more positive reinforcement to those we expect to succeed and criticise them less when they take a misstep.

Interestingly, we provide more or less helpful feedback to people depending on whether “we think” they will succeed or fail. We subtly tear down those we think may fail. On the flip side, positive and constructive feedback helps people to grow in confidence and blossom.

(3) Input: We tend to provide more information to those we think will do well.

We set people up to fail when they come to us for feedback and we are vague about our expectations or any changes we require in outputs. To empower those we lead, it is important to clearly and graciously communicate ways they can improve their work.

(4) Opportunity: When we think well of people, we give them more opportunities to speak, more chances to respond, and we call on them more often.

When we see the best in people, we actively listen to them, give them freedom to share their opinions, and provide constructive feedback to help them find solutions. It’s a form of working together, even when in a classroom environment.

At the end of the day for better or worse, we all form expectations of people and situations. The more confidence we have in ourselves, the more likely we are to foster high expectations in those around us and motivate people toward positive outcomes.

Talk to many, think with the few

The reason I bow with respect to the idea of a round table is the essence of equality and unity in order to form the perfect shape that will change the world.

However round tables are the feature of a larger number of knights. When it comes to the core essence of growing and learning together, the smallest number is 2.

That's why I shall never buy a square table, but a rectangular one so that YOU and I shall sit side by side, on the same side.

Silent outrage towards love and desire

Pursuing my recent fucking studies on human fucking motivation, the freedom of fucking  choice and the basis understandings on people’s ability to create the fucking life they want to live, I found myself at a fucking crossroad where I got stuck.

I went deep into the fucking  Buddhist and Christian approach toward life and happiness in order to unravel the fucking mysteries that put the human beings in the state of bliss and happiness they long for.

The one fucking thing that outraged me is the fucking paradox in the following principles that I’m about to  expose. 

On one hand Christianity gives the answer to God in LOVE.

Let’s talk about that.

LOVE.

Fucking LOVE.

What the hell is love if not DESIRE? There is no love for dirt as there is no desire for dirt. There is no love for cruelty as there is no desire for cruelty. There is no love for atrocity as there is no desire for atrocity. YET these undesirable things still fucking exist even though nobody fucking desires them.

DESIRE.

Fucking DESIRE.

It is said that all suffering lies in desire. So  if  love is desire and all suffering lies in desire, then all suffering lies in love. So there goes right out the fucking window the Christian answer to God and joy.

Joy doesn’t equal suffering.

And one can easily make the difference between the times he was celebrating and dancing and the times when he was trying to whipe off his tears while getting up off the fucking floor.

On the other hand, the fucking Buddhists have the approach of no attachment towards life related things. 

No attachment equals the non-existence of love.

It is quite simple: if you don’t desire anything then you don’t love anything and you don’t suffer.

But isn’t this no-love of anything the trait of depression?

In medical terms, the lack of love and desire for anything is translated in deep depression which is considered as a serious illness and should be taken care of seriously.  My arguments are valid and practical, as it is impossible to live a desireless life: it would mean that any creation of God in this world is not good enough in order to rise desire.

I’m outraged.

The Buddhists are fucking stupid. Fuck the Buddhists!

The Christians are fucking stupid. Fuck the Christians!

Basically fuck everybody.

Fuck love. And fuck desire.

YET… there is another principle which says: the starting point of all achievement is DESIRE.

So basically we’re doomed to head nowhere but on the road of inevitable suffering if we dare to desire anything.

And we will.

Take a look at the visions in your mind. How many of them do you think you will accomplish? And in what time? Rest assured my friend that you will change your mind a lot of times before you will accomplish them, you will rearrange your plans and never finish most of the goals you set for yourself.

I’m still searching for fucking answers and so far nobody has provided anything worth taking into account.

4th of July - final part. Sting.

Skip...skip...skip to that rainy evening.

I could have writen some long, heartfelt story here, a story to melt even the most frozen souls, but there's no point.

We stopped the car in front of your folks house and I said: "Let' s stay here for 5 more minutes before we go upstairs."

It was raining.

The sea was a few feet away.

And then you said: "Here, listen to this song."

You turned on the player and put Practical Arrangement by Sting.

I didn't know the song.

I was blowing the smoke outside and watched the rain drops on the windshield while listening to the lyrics.

I wish with all my heart I could feel anything.

But I didn't.

You know I didn't.

And you didn't either.

How I know this? 

Easy.

I turned over and looked at you, but you were looking outside the window.

I had the feeling this was not the first time you played this song for someone.

I felt it.

Women feel stuff, mr. Love Doctor.

Women feel. You can't fake it.

If it were anything true, you would have looked in my eyes.

Many times.

Many, many times.

But you didn't.

I asked you: "Honey, are you ok?" 

"Yeah, you said, I'm just a bit melancholic from the wine" still looking away.

That was your answer.

I wish with all my heart I would have felt anything. But I didn't.

Something inside of me was whispering how the future would turn out, and that "something" was right.

As I said, I would never have the courage to say any of it to your face, so read closely the next lines: the only time I felt totally calm and at peace with us was the night I took you to my place because you forgot your keys in the mall.

You fell asleep right away in the small bed in my room.

I let you sleep there because I knew how exhausting can be to work long hours with the public and I went to bed in my sister's room.

When I got into the bathroom to take my makeup off was the ONLY time I could breath at ease because I knew you were in the safest place on Earth, in my room.

I can't describe the silence, the bliss and the peace I felt that evening.

However I wished you would wake up and come next to me.

But you didn't.

The next morning was the last day of summer and the last time I ever saw you.

So... how could I have allowed myself to feel anything when IT'S REALLY SO IMPLAUSIBLE?

Please try wining the women who will pass through your life with other songs.
Be creative.

I wish you well.

I will miss you.

4th of July - part 2

My hands were cold and sweaty and the idea of meeting the lady who brought to this world a part of my life was overwhelming even for someone who seems confident at all times.

There they were.
She was standing at the table tall and proud like a queen. She had that glow in her eyes when she saw you.

She LOVES you.
She loves you so much and that love makes her the strong woman that she is. Powerful. With that sharp look in her eyes.

I was making an effort to keep my back straight in the presence of such love and force.

Luckily enough the amazing man she is sharing her life with is a smoker too so I could drown my insecurity in chain-smoking next to him.
I am feeling thankful for all the public speaking courses and events presentations I've been through where I had to talk in front of a cold audience. It paid off, because somehow I could unswallow my tongue and carry on a decent conversation, while trying not to embarass myself or you for that matter.

Actually, if I think about it, I'm better at this than you.
Sorry, babe, that's the truth.
I'm better at it. Because I listen more than I talk.
You're just gonna have to work on that.
There, I said it :)

I remember instantly falling in love with the white furry bundle of joy that my fellow smoker showed me on his phone while you were talking to her. I can relate to animal lovers as I find a counterpoint in their care and affection for a speechless living being.
They are human.
And they love.
And more than that, they need to GIVE love.
That's the thing.
They had me.

I gotta admit that maybe the mentioning of the word "cakes" had to do something with it too, but if I were to be honest about it, I would forever be known as the girl who can be bought with cakes.
Oh, what the hell? Just bring out the chocolate and I promise I'll behave.

With the promise of a later meeting at home, we left the restaurant and you took my hand into yours as we...

TO BE CONTINUED

4th of July

"George Orwell wrote a book which  is probably his least known one but it's possibly his best book and it's called "Why I write". And he describes why he writes but he also says he thinks it applies to the majority of writers.There are four reasons he gives, and the most important and the most comprehensive one is: sheer egotism.Sheer Egotism.
The other reasons are imortality, getting back at people who put you down and trying to make the world a better place.
Samuel Johnson would not have agreed with him, he is famous for having said: "No man, but a blockhead ever wrote, but for MONEY."

Julian Friedmann - The mystery of storytelling

TedX

Since I was NEVER paid to write, that's probably the reason why I think THIS is what I do best and LOVE the most. As I see it, storytelling is my only way to see the world as a better place.

So here it goes, but before I take you on a roadtrip to the seaside, keep in mind that you're dealing with a dreamer, an idealist, a sensitive introvert who will never have the courage to look you in the eyes and say any of it to your face. The fact that my day job involves working with a lot of people and being super-extra sociable is part of my "getting out of the comfort zone" principle. I do it because I haven't yet found the way to make a living out of writing, reading and cooking in a lake house in the forest, away from the city.
I keep the picture of a lakehouse in my phone and look at it daily, hoping that one day I'll live there...


4th of July

It was the day I've been waiting for weeks.
I know you know the feeling of thrilling expectation towards a trip, a party or a date with a beautiful girl.
The thing is that I haven't had that for a while because circumstances were in such a way that I couldn't rely on anybody to plan anything so everything that happened just came along unexpectedly and I went with the flow. Yes it's fun and wild to let yourself surprised by circumstances but life isn't all sugar and daily surprises and once in a while it's reassuring to know you have control over your happiness and plan something that you know it will stop the time even for a few days or hours.

Man it was an awful weather that day... terrible.
It was the most rainy weekend the whole summer and that's when I dressed up in white, pulled the car in front of your house and waited for you to come down.
I lit up a cigarette and checked the weather: rain, rain, rain everywhere.

God damn.

When you came down you were all dressed up in white too. Sunglasses and all.
I couldn't help but laugh as outside was pouring yet you had your aviators on the nose.

What the hell, we said, let's do it anyway.
So we headed to the highway and left the grey, cold city for the seaside.

You know I love to drive. You know I love to sing. You know I love the highway and the sea and the sky.

One week before, as I was visualising exactly that: driving to the seaside with you by my side, I said to myself: "If it becomes real, I will call mom and dad, my sister and my best friend to let them know I love them." Joy and happiness are meant to be shared and what time is the best time if not when you are LIVING a dream you made a wish upon.

Damn, that was a fine drive...
The sky was turning from grey to blue above the yellow surrounded highway and we were listening to motivational speeches on youtube. It was very hipsterish but by that time all I was thinking was: "Jesus, hon, can you put some music on? I'm fuckin' falling asleep over here". Thinking about it now I smile to myself remembering the soundtrack from Conan and other old stuff you used to play while I held the wheel.

When I pulled the car in the parking lot my knees were shaking. Driving through the storm in a test-drive car from work while praying not to fuck it up isn't exactly what I had in mind when we left Bucharest.
I needed to smoke a cigarette before we went in the restaurant.

Your folks were expecting us.
Yup. It was that meeting.
As I threw the end of the cigarette on the ground and exhaled the last smoke I could actually hear the pulse in my ears.
My hands were cold and sweaty and...

TO BE CONTINUED.

Momeala

Întâmplarea următoare mi-a fost povestită de ai mei, întrucât a avut loc cu mult timp înainte ca eu să fiu în plan.

La noi în casă a fost întotdeauna un căţel: înaintea actualului patruped a fost Kid. Şi ca orice căţel de bloc era plimbat de cel puţin 3 ori pe zi: dimineaţa îl scotea mama înainte de serviciu, la prânz sor-mea când se întorcea de la şcoală iar seara tata, ca orice bărbat care înfruntă întunericul.

Prin anii ‘80 becuri pe străzi: mai rar.

Soarta face ca tata să fie nevoit să plece în delegaţie câteva zile, aşa că plimbarea de seară a câinelui revine în cârca mamei.

În noiembrie a acelui an se pripăşise prin cartier un obsedat care ataca femeile la lăsarea întunericului, prinzându-le pe străzile neluminate, în scările de bloc sau la lift.

Marga, vecina de scară şi prietena alor mei de familie avusese ghinionul să se întoarcă acasă târziu de la lucru, iar nenorocitul a prins-o în scară cu gânduri necurate. Din fericire, Marga n-a păţit nimic grav, însă a fost suficient ca frica să se instaleze în locuitorii din cartier.

Pe scurt: ora 9-10 seara, întuneric beznă pe alee. Mama iese cu Kid la ultima plimbare din zi şi singurul felinar aprins era la unul din colţurile blocului.

Pe alee pustiu.

Din întuneric apare o siluetă de femeie, mai corpolentă aşa, mai înaltă, cu o geantă pe braţ, cu tocuri şi o căciulă pe cap.

Însă mama nu îi vedea faţa.

Kid nu reacţionează de niciun fel, şi menţionez acest lucru pentru că avea obiceiul să se zburlească la orice străin dubios şi cu potenţial de rău-făcător. Ei, fiind vorba de o femeie, Kid a trecut liniştit mai departe.

În capul mamei era un semn de întrebare destul de mare: ce dracu’ căuta o femeie la ora aia, hai-hui pe străzi, la plimbare în pas agale mai ales în condiţiile ultimelor întâmplări.

Mai face doi paşi şi femeia i se adresează mamei cu o voce foarte masculină şi foarte cunoscută:

- Sărumâna, dragă! Bună Kid!

Era Vladimir, soţul Margăi, ieşit să prindă infractorul care îi atacase nevasta, într-un outfit "ademenitor".

Nu ştiu de unde făcuse rost de tocuri pentru picior de inginer, mărimea 46...

Foto: Ady Wert Photography

Incaltatorul de pantofi

(Inainte sa incep, trebuie sa mentionez ca nu am facut neaparat un pleonasm scriind ,,Incaltator de pantofi'' in titlu. Dati search pe Google ,,incaltator'' si sa nu va mirati cand o sa va apara ,,incaltator de ciorap'' si chiar ,,incaltator scarpinator''. Asadar, ca sa fie clar: e vorba de un incaltator de pantofi!)

Intr-o dupa-amiaza de mai ies ies cu bicicleta pe strazi.
Si dai si dai si dai...si dai la pedale pana la Herastrau, pe pista de biciclete din jurul parcului, pe Kiseleff.

Cu excesul de energie pe care il aveam in ultima vreme, bagasem in viteza a sasea si dadeam la pedale ca nebuna, cu muzica la maxim in casti, cand, vad ca ma apropii de una din stradutele care ies dinspre Muzeul Satului, de unde mai ies masini, de obicei.

Frana brusca! Si simt cu roata din fata mi se blocheaza si ditai bicicleta vine toata peste mine, din spate. Sar de pe sha, iau tot cadrul de fier intre picioare, simt ca vad stele verzi, ma zgarii cu pedalele si trantesc bicicleta pe jos.

Cu picioarele stranse de durere, muscandu-mi buzele sa nu urlu langa bicicleta lesinata langa mine, aud ca ma intreaba o fata: ,,Te-ai lovit? Ai patit ceva?''
Eu: ,,Nu, nu stai linistita... Sunt ok. Mi s-a blocat roata din fata, nu stiu de ce''
Las privirea in jos si ma uit la bicicleta, cand vad langa ea un incaltator de pantofi din metal.

Am uitat si de durere si de tot.

Ma aplec, il ridic, ma uit la el cu neincredere si ii zic fetei care oprise cu bicicleta langa mine: ,,Asta e un incaltator de pantofi? In mijlocul Kiseleffului?''
Ea rade si zice: ,,Aaaa, probabil de asta te-ai impiedicat. Arunca-l la gunoi sa nu se mai impiedice si altii''

Privesc cu ura incaltatorul din cauza caruia era sa-mi rup gatul si jap! in primul cos de gunoi cu el.

Ma scutur, imi ridic bicicleta, pornesc muzica si continui in acelasi stil vreo 2 ore, pana ajung acasa.

Acasa, in bucatarie, stateam cu mama de vorba la masa, cu televizorul pornit.
Deodata, il aud pe tata ca aprinde lumina pe holul de la intrare, si aud labele lui Ron lipaind pe jos, dandu-i tarcoale lui tata ca sa-l scoata afara, la plimbare.
Tata se aseaza pe cuier, sa-si puna pantofii, ca de obicei, cand, deodata il aud de pe hol: ,,Unde-i incaltatorul?''
Pauza.

Eu si mama ne oprim din vorbit. Brusc imi aduc aminte faza cu bicicleta si ma buseste rasul.
Tata vine in bucatarie si, printre sughituri de ras ii zic... ,, Em... Pai... Incalatorul e intr-un cos de gunoi pe Kiseleff''
Tata se uita la mine perplex si zice: ,,...Unde???''

Eu: ,,Intr-un cos de gunoi pe Kiseleff''

El: ,,...De ce?''

Eu:,, Pai stii... ma dadeam cu bicla... si am pus frana... si mi s-a blocat roata... si era sa-mi rup gatul, si m-am uitat pe jos si am vazut un incaltator, si din cauza lui era sa cad... si l-am aruncat la gunoi''

El: ,,Dar era incaltatorul meu!''

Eu: ,,Cum dracu' a ajuns acolo, mai tata?''

El: ,,L-am agatat sub şa! Ca il iau mai usor de acolo cand ma incalt... daca iti lasi bicicleta pe hol, e exact in fata mea.''



Nu cred ca mai e nevoie de explicatii...

La colega!

Fază veche.
De prin 2012-2013...

Marţi dimineaţă.
Pe la 7. Cred...
Îmi bâzâie pe noptieră telefonul, făcând să zdrăngăne toate mărunţişurile aruncate pe ea, fix lângă capul meu.
Mă trezesc cu palpitaţii şi ocheanele cât cepele, mă uit la ecran şi mă panichez: trebuia să rezolv urgent nuş' ce chestie importantă....din nou urgent..... să sun când mă trezesc...nu înţelegeam nimic... şi adorm!

Nu ştiu la cât mă culcasem cu o seară în urmă, probabil la o oră din aia pe care nu o recunoşti colegilor de la birou niciodată.

Vreo oră mai târziu începe să urle telefonul ălălalt, din nou zdrăngăne toată noptiera, iar palpitaţii, iar panică, iar ochii roşii.
Opresc alarma şi mă scurg din pat.
Mi-amintesc că trebuia să fac ceva urgent, să sun undeva.
Încerc să funcţionez.

Sun.

''te-ai trezit? tre' să te duci la judecătorie...acolo la sectorul 5...mai întâi la cec, apoi la poştă...timbru...să iei nu ştiu ce...treci pe la birou...am trimis pe mail, vezi acolo... repede-repede că se închide...fuuuuugi, fuuuugi!''

N-am înţeles nimic.

Decât că trebuia să fug de acasă repede-repede că se închide la judecătorie.

Am tulit-o urgent la birou, arătam ca scoasă din sac, chiaună şi bulversată.
Am luat nu ştiu ce hârtii de acolo şi am plecat cu indicaţii clare spre CEC, apoi la poştă, apoi la judecătorie.

În mod normal, tot traseul ar fi durat vreo 10-20 de minute, dar undeva pe la Spitalul Militar m-am pierdut pe străzile alea cu nume de doctori,  de i-am înjurat şi blagoslovit pân' s-a dus dracu' toată medicina undeva între ora 10 şi 11, marţi.

Ajung la judecătorie şi parchez pizdiş în ghereta unui paznic, trântesc un ''vin în 10 min'' pe spatele unui bon de benzină şi-l proptesc în geam.

Înăuntrul judecătoriei n-am fost în viaţa mea, aşa că după uşile alea mari de lemn putea fi orice.
Nici nu mi-era clar ce tre' să iau şi de unde. Vorba poveştii din cartea cu basme ruseşti: ''Du-te acolo nu-ştiu-unde, adu-mi aia nu-ştiu-ce''. Da' repede!

Înăuntru ca-n aeroport. Cu tot cu porţile alea de bipăie la brăţări şi nasturii de la blugi, cu tot cu trecut geanta la scanat, să vadă ăia pe monitor că n-am vreo mitralieră-n poşetă.

Îl întreb pe primu' paznic de unde pot să iau certificatul ăla de-mi trebuia mie. Vorba vine, că mie nu-mi trebuia nimic. Poate un sandwich.
- Păi la ce sector?
Em....
- Staţi să v-arăt.
Şi scot din geanta-mi mitralieră-free hârtiile şi i le pun sub nas.
- A, sectorul 5 domnişoară! Păi o luaţi dvs pe hol înainte, apoi la stânga şi iar la stânga şi iar la stânga şi coborâţi la subsol.

No bun, la subsol am nimerit din pur noroc şi instinct de gps incorporat la biroul care trebuia. Birou, în sensul de încăpere, cameră, că mese de birou (birouri!) erau mai multe înăuntru.
Adică vreo 5.
5 birouri  6 muieri.

Mă duc la prima de lângă uşă.
-Fiţi amabilă, un certificat d-ăsta (de care-mi trebuia mie), de unde pot să iau?
Cucoana se uită la mine de parcă o înjuram de mamă şi de tată şi de neamuri şi îi mai şi uram să-i moară câinele în chinuri şi îmi trânteşte un
- La colega...

Mă uit în jur: numa' colege!

O colegă zdravănă, de vreo 100 de kile, cu nasu-n foi bolboreseşte un ''...da' poate închideţi şi uşa că-i curent...''
Taci că asta vorbeşte cu mine!
Ea tre' să fie colega.
Închid veselă uşa şi mă duc la ea.
-Fiţi amabilă, un certificat d-ăsta (de care-mi trebuia mie), de la dvs?

Tot cu nasu-n foi, zice:
- La colega...

Mă duc la al treilea birou, unde DOUĂ colege îşi împărtăşeau cu patos secretele omenirii, întrucât pe mine mă ignorau cu desăvârşire.
Una din ele se îndură şi mă întreabă ce doresc.
Nu mă lasă inima să îi spun că îmi doresc un sandwich şi o porţie de cartofi prăjiţi lângă, să-mi vopsesc maşina şi să mai dorm vreo 4-5 ore, aşa că îi spun şi ei de certificatu' vieţii.
Şi mă întreabă:

- La ce dosar?

Aş fi vrut să-i zic ''Depinde. Ce culori aveţi?'' De unde pana mea să ştiu ce dosar?????
Îi arăt hârtiile şi-mi zice:

- Aaaaa... mergeţi la colega!

Creierii-mi fierbeau, venele mi se zbăteau...

- Doamnă, sunteţi numai colege aici. Dacă mai fac turul biroului încă odată, pe cuvânt că ameţesc şi stau prost cu glicemia în dimineaţa asta. CARE colegă?
- La colega!
Şi-mi indică o duduie care vorbea peste masă cu alt amărât care după figură părea că făcuse şi el turul biroului.
- Fiţi amabilă, un certificat d-ăsta (de care-mi trebuia mie), de la dvs?
- De la asociaţii?
- ...da...cred...da...

- Da, la mine. Aşteptaţi afară.

În creieri aveam furtună, din inimă-mi curgea venin....

Nu mă mai duc la judecătorie în viaţa mea!
A, stai.
Că după ce depun cererea tre' să vin şi chiar să iau certificatu'.

Fuck. That. Shit.