Băi cât mi-ar plăcea

Băi cât mi-ar plăcea să pot citi gânduri!

Cu dorința asta am dus paharul de șampanie spre buze, privind focul de artificii la 00:00, 01.01.2015.
Se zice așa: ce faci, ce gândești și cu cine ești în primele ore din an dau tonul următoarelor douăsprezece luni.

Știi, chestia asta cu privitul în urmă, cu bilanțul vieții tale pe ultimul an e așa... nu știu cum.
Pentru că înafară de tine nimeni nu poate da o notă pentru cum ai trăit și ce ai simțit.
Ce pot să zic? Că am rămas repetentă în dragoste sau că am urcat pe cele mai frumoase culmi?
Că am învățat enorm de mult sau că am aflat că defapt nu știu nimic?

Mi-am mai dorit să îmi găsesc profesorii care să-mi deschidă mintea cu blândețe și răbdare.
Și i-am găsit. De fiecare dată când mi-am pus căștile cu un audiobook nou, de fiecare dată când am deschis coperțile unor cărți noi și de fiecare dată când am ascultat povești extraordinare am mulțumit, șoptit, în gând.
Da, am citit gânduri. Gânduri pe hârtie, gânduri înregistrate, gânduri demne de ascultat din nou și din nou, în timp, de mine, de tine și de copiii copiilor, copiilor noștri.

Am rămas cu niște lucruri:

- Mi-am dat seama că dacă e nașpa și doare, m-am ridicat și am plecat.
Dacă e nașpa și doare gratuit, m-am ridicat și am plecat, însă înainte de a ieși pe ușă am aplicat o palmă de trezire la realitate tartorilor ignoranți. Fără frică. Am făcut un bine lumii. Atât mie cât și lor.
De principiu: creșterea, învățarea și dezvoltarea nu trebuie sa doară. Trebuie să fie o bucurie și o plăcere să îți întinzi frunzele și petalele în timp ce primești apă la rădăcini și soare.
Nu lăsa pe nimeni să te ciuntească. Nu lăsa pe nimeni să îți spună că ești mai puțin decât știi tu că ești.
Dacă cineva îți spune că nu îi place zâmbetul tău, zâmbește din toată inima! 10 oameni îți vor spune cât de mult îți iubesc veselia care ți se citește pe față.
Dacă cineva îți spune că ești prea gras sau prea slab, prea scund, chel, înalt, pătrat, ascuțit, alb sau negru, arată-ți trupul! 10 oameni te vor admira și îți vor spune cât de mult le place strălucirea din părul tău, zveltețea cu care pășești sau armonia formelor tale.
Tot, tot, tot în jur este comunicare. Poți să transmiți mesajul tău într-un plic fin, cu mănuși de catifea, sau poți să îl scrii pe o foaie din care împăturești un avion de hârtie pe care îl trimiți direct în ochii destinatarului. Eventual și cu un ac în vârf. Știi, cum mai făceau unii cornete pe care le suflau în păsări...

- Arta fotografică e ceva tare fin si fragil. Dacă fotograful nu găsește nimic frumos la modelul său și folosește camera ca pe un motostivuitor, iar modelul nu îl înghite pe fotograf... se alege praful. Și toată "chimia" se va vedea pe cameră. Ca în orice fel de artă, dacă lipsește inima... e degeaba.
Acum am înțeles ce înseamnă că frumusețea zace în ochii celui care privește.

- Anumite bătălii nu merită duse. Cele mai multe, defapt.
Cu o bătălie greșită câștigată, pierzi întreg războiul.

- Atenția dată cuiva poate preveni boli, poate vindeca, poate însănătoși, poate naște viață, poate hrăni, poate împinge, poate motiva. E vorba doar de atenție pentru simpla existență a unei făpturi. Toți strigăm în liniște: uită-te la mine! observă că exist! observă că sunt diferit! observă că sunt frumos! observă că sunt deștept! observă că am energie! observă că exist!
E confirmarea pe care o cerem vieții asupra propriei noastre existențe, e verificarea constantă că trăim.
O floare neudată, neprivită, nehrănită, neiubită - se stinge. La fel și animalele. La fel și oamenii. Mai ales oamenii.
Ai observat că cei mai iubiți oameni sunt cei care știu să dea cea mai multă și cea mai caldă atenție?
Nu sunt aroganții.
Nu sunt îngâmfații.
Nu sunt plinii de ei.
Nu sunt avarii.

- Am citit ieri un articol publicat de o proastă referitor la taxe și tva, cu o gârlă de exemple din viața unui Ion care cumpără diverse chestii și stă și face calculul câți bani se duc la bugetul de stat. Avea peste 100 de like-uri si peste 20 de share-uri.
Nu știu dacă individa îl citise pe Chomsky și aplica din plin regula "ține tot timpul publicul ocupat ocupat ocupat, dă-i mereu ceva cu care să își umple mintea și nu va avea timp să se gândească la ale lui"
Revolta și lamentările îndreptate împotriva conceptului "Simt că mi se ia, cred că dacă nu aș mai avea senzația că mi se ia aș fi mai fericit" sunt distrageri. Sunt amânări. Sunt obiceiuri educate în ani de zile.
Repet: sunt obiceiuri educate. Ca și fumatul.
 "Dacă și cu parcă." "Ce bine ar fi dacă..." Dar nu e. Vezi cât ai (nu cât ai avea dacă...) și vezi ce poți face cu ce ai.

Ani la rând am trăit în chingile unor idei că nu câștig suficient, că nu am suficient, că sunt în urmă, că nu sunt la curent cu tehnologia, că dacă aș avea mai mulți bani aș fi mai fericită.
Nu.
În secunda în care am început să privesc cu atenție tot ceea ce există, în secunda aceea s-a deschis un cufăr plin cu comori din care au început să curgă toate lucrurile pe care mi le-am dorit. Magie...

- De curând am fost întrebată în mod impertinent: cât câștigi?
Zic impertinent, pentru că simpla idee de a eticheta existența unui om cu un număr mi se pare abject.
Răspunsul meu a durat vreo 10 minute și nu a conținut cifre. A conținut trimiteri la valori, nu la prețuri, la gestionarea resurselor, la inteligență financiară și emoțională, la capacitatea de a face din rahat bici, la puterea imaginației, la tipuri de personalități și nevoi, la standarde, tendința de copiere, fricile inoculate și libertatea de a alege și de a te înconjura cu bunătate și frumusețe. Care ghici ce? Nu se poate cumpăra cu bani.
Ci cu educație. Cu bunătate. Cu bun-simț. Cu stăpânire de sine. Cu răbdare. Cu bun-gust.
Cât costă educația? Unde începe și unde se termină? Cât costă bunătatea? Cât costă bunul-simț? Cât costă stăpânirea de sine? Cât costă răbdarea? Cât costă bunul-gust? Cât costă siguranța?

Analize de brand estimează valoarea noii mele familii la 49,05 miliarde de dolari. Însă cine poate spune cu exactitate?

O întrebare corectă ar fi: cât de fericită ești?

.....................................................................

La 00:00, 01.01.2016 voi duce paharul de şampanie spre buze, voi privi focul de artificii și voi șopti:

Băi cât mi-ar plăcea să îmi vorbească inima mai tare și cu curaj!

Dacă 2015 a fost despre gânduri, 2016 va fi despre inimă.
Promit să o hrănesc, să o ascult și să o cresc.
Ea va avea prioritate.

Da.

Cea mai misto pagina din lume

Am o viata mega glamorous: mi-am luat o planta si stau cu nasu-n carti. Si dorm. Mult.

De fapt nu mi-am luat, ci am primit-o. Si nu e o planta, e un bulb de floare.

Anyway, aseara i-am pus muzica.

Mhm.

Cam asta e maximul de entertainment pentru o glitteratti de dorobanti si jur ca nu as fi facut nimic altceva.

Am cautat pe youtube music for babies si i-am pus plantei ceva Mozart pentru brain development for babies. Bineinteles ca i-am pus plantei Mozart pentru brain development for babies.

Cred ca am si vorbit cu ea in timp ce tineam ghiveciul in brate.

Si cred ca m-am si emotionat un pic.

Mozart ca Mozart, dar piesa dura vreo 3 ore.

Pana m-am prins ca e aceeasi bucata muzicala pe repeat la nesfarsit asa ca dupa vreo 35 minute i-am pus La Bouche.

Iar apropo de cea mai misto pagina din lume, e parte din urmatorul capitol:

EROS SI THANATOS

"Eros şi Thanatos, sexualitatea şi moartea.
Iată doi termeni aproape antonimici. Primele celule purtătoare de viaţă se înmulţeau, cum o fac încă şi astăzi multe, pe cale asexuată, prin diviziune. O celulă se împarte în doi descendenţi care la rândul lor, ajunşi la talia normală normală a celulei mamă, reproduc fenomenul. Era o înmulţire în care nimeni nu murea. Noii veniţi erau identici cu sursa.
Văzută astfel, lumea fără moarte era o lume cenuşie, uniformă, monotonă şi anodină. O lume în care cu adevărat nu se petrecea aproape nimic. Un singur eveniment memorabil marca viaţa unei celule ajunse la maturitate: împărţirea în două jumătăţi. Acestea creşteau şi repetau la infinit eterna reîntoarcere. Poate de aceea s-a şi spus că visul oricărei celule este să devină două celule.
La un moment dat monotonia se sparge. Survine un factor nou în viaţa celulelor.
Foarte probabil condiţiile de mediu cereau pentru supravieţuire indivizi mai adaptaţi, capabili de răspunsuri noi în faţa vieţii. Astfel de indivizi nu puteau să apară decât din două surse ereditare diferite. Şi atunci a apărut sexualitatea şi odată cu ea moartea. Două celule se unesc pentru a o naşte pe a treia, dotată cu o zestre ereditară nouă. Cei doi genitori vor dispărea. Moartea a fost preţul plătit pentru sexualitate.
Iată de ce simbolic s-ar putea spune că Eros şi Thanatos au fost creaţi odată, de ce plăcerea nu poate exclude durerea, de ce spectacolul lumii la care asistăm astăzi nu ar fi fost posibil fără ca primele celule, simbolizate în legendele biblice prin Adam şi Eva, să părăsească paradisul nemuririi.
Doi indivizi diferiţi ca zestre genetică vor genera pe un al treilea care nu va mai fi identic cu părinţii săi. Împlinindu-şi rostul, trec în nefiinţă. De acum lumea cu diversitatea de forme care îi conferă măreţia, ineditul şi atracţia îşi va lua zborul. Omul, însuşi, ca una din formele acestei lumi, îşi datorează existenţa acestui păcat originar, ca să folosim expresia atât de mult comentată de două mii de ani încoace.
Inversând datele problemei putem să raţionăm şi altfel. Dacă prin moarte s-a ajuns la evoluţie şi prin ea la om, atunci se poate spune că la baza civilizaţiei, culturii şi gândirii stă fenomenul morţii. "La vie, c'est la mort" spunea Claude Bernard.
Naşterea şi moartea devin cei doi poli între care pendulează întrega noastră biologie. Ambii poli devin sursă de creaţie. În afirmaţia şi negaţia lor este încrustată toată existenţa lumii vii.
Cu excepţia gândirii care încoronează opera evoluţiei, sexualitatea ne apare ca fenomenul cel mai frapant din universul viu.
Dacă găsim firesc ca în acelaşi organism două funcţii diferite să fie coordonate în vederea împlinirii unui singur scop, în sexualitate ne apar două organisme diferite care trebuie să coopereze în vederea unui scop unic.
Ce mister le cheamă? Oricât ni s-ar părea de suficientă explicaţia instinctelor trebuie să recunoaştem subtilitatea înţelepciunii pusă de natură în ele. Nici un instinct nu dezlănţuie atâtea forţe, nu se foloseşte de o recuzită aşa de bogată în manifestări şi nu rămâne atât de orb în faţa raţiunii.
O incursiune sumară în istoria sexualităţii naturale lasă impresia că natura a făcut risipă de materie, creând o aşa de mare diversitate de vehicule pentru organele de reproducere. Ele sunt expresia polarităţii sublimate prin plusul şi minusul care definesc materia în univers.

(Şi acum vine cea mai misto pagina pe care am citit-o vreodată despre orice)

De la particula elementară din adâncul materiei şi până la organismele vii, pe căile neumblate ale galaxiilor sau în corola diafană a florilor, pretudindeni plusul îşi caută minusul întreţinând mişcarea, existenţa, viaţa. Pentru acest motiv sexualitatea conţine adunate în sine toate contrarietăţile lumii: mister şi amăgire, măreţie şi slăbiciune, dramă şi pasiune, atracţie şi repulsie, plăcere şi durere, facere şi desfacere - într-un cuvânt întreaga tramă a evoluţiei.
Omul este singura fiinţă care depăşeşte rolul pur biologic al sexualităţii pentru că el este şi singura fiinţă capabilă să creeze în afara esteticii naturale o estetică a sa, proprie. Îşi transfigurează în poezie, în muzică, în imagine, în tot ceea ce înseamnă artă bucuria dragostei care pentru om devine o emanaţie spiritualizată, înnobilată a actului procreativ şi nu o simplă funcţie de reproducere.
Valenţele sale fizice sunt transformate în valenţe afective cu adânci implicaţii psihologice. Erosul devine pentru om împlinire, sete de unitate, de desăvârşire, de infinit, de sens, de supremă exaltare. De aceea prin ea sunt puse în acţiune toate resorturile omeneşti, de aceea o astfel de trăire ne angajează atât de mult fiinţa transmiţând fiorii săi până în ultima noastră celulă. Pentru omul îndrăgostit obiectul iubirii nu are pete, este degrevat de toate limitele terne ale cărnii, iar universul începe şi se termină odată cu fericirea sa. Nu întâmplător cele mai multe dintre creaţiile spiritului uman care au străbătut secolele până la noi au fost acelea în care spiritul a exultat în cele mai acute note ale emoţiei răscolite de sentimentul dragostei."

Inteligenţa materiei - Dumitru Constantin Dulcan

The worth of a cold fried potato

Tonight I made a test.
On my dog.

I was in the kitchen eating a chocolate bar when he came in and put his snout on my thigh, begging me to give him a piece. Sometimes, yes, he gets chocolate, we're not the best dog owners in the world, I admit, and we really treat him like part of the family, like our youngest child who deserves to be loved and spoiled.

As I was chewing on the chocolate, feeling his warm, wet snout and his whiskers on my leg, I looked on the table and noticed a bowl of cold french fries, leftovers from lunch.

Cold french fries are like Scooby Snacks for my dog. It's that kind of treat he gets when any of us is eating something and he comes to beg between his meals.
He enjoys them cold fries, but they're not his favorite kind of treat. Especially when he knows there's a chance for him to receive some sweet delicious chocolate.

Here's what I did, in order to test how worth and value are artificially created towards something worth very little.

I took a piece of potato, showed it to him and caught his attention. I leaned my hand holding the potato towards his nose then pulled it back to me. And again.
His pupils dilated as he was watching the cold potate in my fingers while I was teasing him.

Needless to say that when I finally gave him that worthless piece of potato he grabbed it instantly and swallowed it without chewing.

This is not the first time I'm eating chocolate and giving him french fries when he comes to beg, but I don't play these games with him. I just take a potato from the bowl and give it to him. And you know what he does?
He spits it.
Yep, that's right. He spits it on the kitchen's tiles, his eyes fixed on my chocolate.

So I repeted the test.

I wanted to see if withholding a worthless, tasteless, cold piece of old fried potato from giving it to him will make it more desirable.

So I took another one, showed it to him, let him smell it but then took it away, I touched his whiskers with it and then pulled back. Finally I gave it to him and again, he grabbed it in a rush and instantly ate it.

That's the thing about withdrawing and withholding stuff on purpose. If you've got nothing much or nothing else to give, you hold it back in order to raise its value.

But the truth is it's just a cold fried potato.

............................................................................................

Know the VALUE of things, not the PRICE.

Don't get fooled by deceiving strategies.
This is true in marketing processes, in selling, in accessing resources and in relationships.

There's a reason why the best things in life are free.
Remember that.

In the middle

We've been friends for years.

Everytime he's in a long shift at the hospital we text for hours, keeping each other company.

Everytime he comes in the country he calls and if there's time we chat over a cup of tea in a coffe shop.
These past days he pissed me off and I blocked his number after he started blaming me for living in a fantasy world and for having the courage to dream.
That was the last thing I needed.

I knew he was going to be in town this week but I didn't want to see him. I was too mad at his sharp words.

Yet, he bought a Romanian sim card and called. I was at the supermarket.
I instantly recognised his voice and started laughing. He appologised and admitted he was too harsh on me and that he didn't want to upset me.

After days and days of rejection, I finally agreed to go out for a coffee nearby.

I told him I want to leave as far as possible. I told him I want to run away and embrace the solitary life as the feeling I have here isn't much different from what I'm thinking of trying. I told him I want to fly and be in a constant dizziness from the jet lags so that my brain shall not be able to focus anymore on what I don't have.
I told him I know it's not all glamour and I am willing to exhaust myself and wake up in the middle of the night and not know on what continent I am.

He didn't agree. He said I'm rushing. And then he asked where I want to go.

When I answered he begged me not to go. He said I'm taking a shortcut to hell and that I'm doing this for the wrong reasons.

He doesn't understand.

It's not about the money. It never is and never was. It's about finding something my heart shall beat for. It's about putting my heart in something. Or totally lock it away and dive in a constant haze of a beatless life that shall grant me the totally opposite experiences from those I actually want.

It's simple: if I can't have the RED ball to play with, I'll take the GREEN skateboard. Just because it's totally different. Who knows? I might have more fun.

Then he told me about the way one creates his life and being able to look beyond appearances. There was nothing new to me. I unlocked my phone and showed him some passages on this topic, from my favorite book.

Then he unlocked his phone and showed me this:

I read the first lines and looked at him.
"Why are you showing me this?" I asked.
"D'you know it?"
"Yes. I do."
"How?" he asked me.
"Doesn't matter. I know it from someone."
"Well, that someone has very good taste in poetry. This poem is my guide."

I read it till the end and told him:

"I want to run away as far as possible."

He sighed and he understood.

"Maybe you just need a vacation."


On my way home I stuck my headphones in my ears, playing the audiobook and said to myself:
"Don't you dare cry. Don't you dare it!"

Wicked games

 It's like I've gone completely insane this past week, yet this insanity seems to be my only faith in a world I'm willing to change.

The first step was getting rid of my car. It broke down again and I swear it was a total relief. It was like waiting for the other shoe to drop. And it did.

I have no intention of fixing it any time soon. 

I don't care about it anymore and I don't want to care about it anymore.

I started using the public transportation again, with my headphones stuck deep into my ears, listening over and over again to a 2-hour long audiobook.

The next thing was to start walking again.

Oh, yes. Those long walks.

I left my office in the North of the town and came home by foot.

Daily.

It's a 2-hour long walk and it's the time of the day I'm waiting for as soon as I wake up.

It's my me and my audiobook time.

It's my me and my prayer time.

It's my me and my tears of desire time.

It's my me and my dreams time.

It's my me and my imagination time when I dive in shameless fantasies that I pray to become tangible.

I know exactly WHAT I want, I don't know exactly HOW.

And the thing that buggs me the most is that the means of getting what I want seem so fucking complicated.

What I want requires patience, effort in terms of searching, good taste and a whole lot of fucking money.

I turn the volume higher in my headphones in order to train my brain to focus on what I want and I changed my perspective and approach towards work, keeping my desire very clear in my head.

I changed my schedule completely, I wake up at 6 am without alarm clock, I wander the streets with the painful desire in my stomach(sometimes I wonder if it's normal to want something so badly that your stomach hurts....)

In the meanwhile I play by the rules. I obey them and do the best I can EVERY. SINGLE. SECOND.

Every. Single. Second.

Every single second my body is guided by this one clear desire in my head.

What pisses me off the most is that I am not wise enough to find the quickest, fastest, most harmonious shortcut to what I want without selling my soul to the devil. 

I don't know if what I want REALLY requires so much complicated strategies.

I know my expectations are very high and expensive for myself, but it seems to me that I'm playing a game HERE, in order to win a game THERE.

And it seems the winings of HERE are not enough for getting me THERE.

They say "Do what you can, with what you have, where you are". 

Fucking true.

Yet what I want doesn't have anything to do with what I can do here, with what I have here.

Damn...

#looking #for #a #shortcut

The table

That afternoon we gathered in front of my desk, standing up, forming a perfect circle.

There were 7 knights and I.

As soon as he started speaking to us about passion and faith, I saw their faces lighting up, their eyes filled with faith and courage. 

It takes great humanity and a burning fire inside to elevate your knights spirit, to believe in them and rise the desire for victory in your warriors.

Pygmalion

Pygmalion was a talented Greek sculptor from Cyprus. After becoming disgusted by some local prostitutes, he lost all interest in women and avoided their company completely.

Pygmalion saw women as flawed creatures and vowed never to waste any moment of his life with them. He dedicated himself to his work and soon created Galatea, a beautiful statue of a woman out of ivory.

Ironically, the masterpiece of his life was this statue of a woman. Perhaps he sought to correct in marble the flaws he saw in women of flesh and blood.

Whatever the case, Pygmalion worked so long and with such inspiration on the statue of Galatea, that it became more beautiful than any woman that had ever lived or been carved in stone.

As he finished the statue’s features he found himself applying the strokes of hammer and chisel with increasing affection. When his chisel finally stopped ringing, there stood before him a woman of such perfection that Pygmalion, who had professed his disdain of all females, fell deeply in love.

Such a passion could not go unnoticed by the goddess of love, Aphrodite. She took pity on the young man and, when Pygmalion went to her temple to sacrifice a bull, Aphrodite gave him a sign. As the offering burned on the temple, the flames shot up one, two, three times.

Pygmalion went home, wondering what to make of the manifestation he had seen. When he entered his studio, however, and saw the statue, all other thoughts were banished from his mind. He ran to his statue and embraced it.

Did she seem warm to his touch, or was it just residual heat form the sunset that had warmed the stone? He kissed her.

Did the statue’s lips seem soft? He stood back and regarded her.

Did there appear the glow of life from within the marble form? Was he imagining it?

No. Aphrodite had given life to the statue, whose name was Galatea.

Pygmalion’s mind oscillated between doubt and joy. Fearing he may be mistaken, again and again with a lover’s ardor he touches the object of his hopes.

It was indeed alive! The veins when pressed yielded to the finger and again resumed their roundness.

Slowly it dawned on Pygmalion that the animation of his sculpture was the result of his prayer to Goddess Aphrodite who knew his desire. At last, the votary of Aphrodite found words to thank the goddess. Pygmalion humbled himself at the Goddess’ feet.

The Pygmalion Effect

The Pygmalion effect, or Rosenthal effect, is the phenomenon whereby higher expectations lead to an increase in performance.

By the Pygmalion effect, people internalize their positive labels, and those with positive labels succeed accordingly. The idea behind the Pygmalion effect is that increasing the leader's expectation of the follower's performance will result in better follower performance. 

Call it the Pygmalion effect, or the anticipatory principle, or even self-fulfilling prophecies, either way, what we expect, is usually what we experience. Moreover, the way in which people view you influences how you behave. That is, the expectation of events or behaviour can actually cause them to happen! The expectation does not need to be true at the time for it to occur, but becomes true when people act on the belief. What you focus on you grow—our beliefs literally create our reality. Our beliefs are self-fulfilling prophecies. 

Pygmalion not only saw hidden potential that no-one else could see,he saw the finished sculpture in his mind long before it became a reality. Like Pygmalion, we need to see—and even seek out—the best in others, and to see their potential. Like Pygmalion, our belief in someone can bring their potential to life. As Aristotle said, “A vivid imagination compels the whole body to obey it.”

Practical ways to encourage human flourishing

Rosenthal discussed four factors that encouraged human flourishing

(1) Climate: Basically be nice to people both verbally and non-verbally and hold to positive expectations.

Being nice to people verbally might include the tone of our voice, the way we ask questions or request things to be done. Being nice to people non-verbally might include making eye contact, having an open and friendly facial expression, moving away from behind our desk or table when speaking to someone and turning our body toward them.

By viewing someone positively, we are more likely to approach them more openly. We will smile more, and be more supportive, friendly and encouraging toward them.

(2) Feedback: We give more positive reinforcement to those we expect to succeed and criticise them less when they take a misstep.

Interestingly, we provide more or less helpful feedback to people depending on whether “we think” they will succeed or fail. We subtly tear down those we think may fail. On the flip side, positive and constructive feedback helps people to grow in confidence and blossom.

(3) Input: We tend to provide more information to those we think will do well.

We set people up to fail when they come to us for feedback and we are vague about our expectations or any changes we require in outputs. To empower those we lead, it is important to clearly and graciously communicate ways they can improve their work.

(4) Opportunity: When we think well of people, we give them more opportunities to speak, more chances to respond, and we call on them more often.

When we see the best in people, we actively listen to them, give them freedom to share their opinions, and provide constructive feedback to help them find solutions. It’s a form of working together, even when in a classroom environment.

At the end of the day for better or worse, we all form expectations of people and situations. The more confidence we have in ourselves, the more likely we are to foster high expectations in those around us and motivate people toward positive outcomes.

Talk to many, think with the few

The reason I bow with respect to the idea of a round table is the essence of equality and unity in order to form the perfect shape that will change the world.

However round tables are the feature of a larger number of knights. When it comes to the core essence of growing and learning together, the smallest number is 2.

That's why I shall never buy a square table, but a rectangular one so that YOU and I shall sit side by side, on the same side.

Silent outrage towards love and desire

Pursuing my recent fucking studies on human fucking motivation, the freedom of fucking  choice and the basis understandings on people’s ability to create the fucking life they want to live, I found myself at a fucking crossroad where I got stuck.

I went deep into the fucking  Buddhist and Christian approach toward life and happiness in order to unravel the fucking mysteries that put the human beings in the state of bliss and happiness they long for.

The one fucking thing that outraged me is the fucking paradox in the following principles that I’m about to  expose. 

On one hand Christianity gives the answer to God in LOVE.

Let’s talk about that.

LOVE.

Fucking LOVE.

What the hell is love if not DESIRE? There is no love for dirt as there is no desire for dirt. There is no love for cruelty as there is no desire for cruelty. There is no love for atrocity as there is no desire for atrocity. YET these undesirable things still fucking exist even though nobody fucking desires them.

DESIRE.

Fucking DESIRE.

It is said that all suffering lies in desire. So  if  love is desire and all suffering lies in desire, then all suffering lies in love. So there goes right out the fucking window the Christian answer to God and joy.

Joy doesn’t equal suffering.

And one can easily make the difference between the times he was celebrating and dancing and the times when he was trying to whipe off his tears while getting up off the fucking floor.

On the other hand, the fucking Buddhists have the approach of no attachment towards life related things. 

No attachment equals the non-existence of love.

It is quite simple: if you don’t desire anything then you don’t love anything and you don’t suffer.

But isn’t this no-love of anything the trait of depression?

In medical terms, the lack of love and desire for anything is translated in deep depression which is considered as a serious illness and should be taken care of seriously.  My arguments are valid and practical, as it is impossible to live a desireless life: it would mean that any creation of God in this world is not good enough in order to rise desire.

I’m outraged.

The Buddhists are fucking stupid. Fuck the Buddhists!

The Christians are fucking stupid. Fuck the Christians!

Basically fuck everybody.

Fuck love. And fuck desire.

YET… there is another principle which says: the starting point of all achievement is DESIRE.

So basically we’re doomed to head nowhere but on the road of inevitable suffering if we dare to desire anything.

And we will.

Take a look at the visions in your mind. How many of them do you think you will accomplish? And in what time? Rest assured my friend that you will change your mind a lot of times before you will accomplish them, you will rearrange your plans and never finish most of the goals you set for yourself.

I’m still searching for fucking answers and so far nobody has provided anything worth taking into account.